E clar, mă urnesc greu. De fapt, când primesc o invitație, mă entuzismez pe moment și spun „da”. Apoi, pe măsură ce se apropie momentul, mă întreb ce-o fi fost în capul meu. N-am destule de făcut?! Știți despre ce vorbesc. O seară în care faci altceva decât de obicei înseamnă mai multe de făcut a doua zi.
Dar, după cum spunea bunica mea paternă, „nu-ți face griji dacă nu le faci pe toate azi. Treburile te așteaptă tot pe tine și mâine”.
Am primit invitația de la Anca Amariei de la EKA: „Vii la curs de lumânărit și la Zumba, după?” Creierul meu a negociat grațios: aș merge la lumânărit, ador lumânările parfumate, dar aș sări peste Zumba ca să nu se facă prea târziu.
Centrul EKA este un spațiu care pare decupat de lumea agitată în care alergăm de ici, colo, cu treburile zilnice. O casă luminoasă, cu mai multe etaje, unde m-am simțit acasă din prima. E o vânzoleală plăcută, discretă, familiară, născută din ideea că vii ca să te rupi de malaxorul cotidian, însă fără să te simți singur, izolat sau ciudat.
Cursul de lumânărit l-a susținut Emilia Frunzaru de la Lumiar. Am găsit masa pregătită: fiecare participantă avea în față o tavă cu recipiente, termometru, cântar, fitile și alte accesorii necesare pentru a construi de la 0 o lumânare parfumată.
Ne-am prezentat și a început o oră magică. Emilia ne-a explicat de ce preferă ceara de soia (inițial, e în formă de fulgi, seamănă la textură cu săpunul, dar se topește ca o cremă în contact cu temperatura corpului. Are, în mod natural, o aromă discretă de lapte dulce). Am aflat că pistolul cu lipici pe care l-am folosit ca să fixăm fitilele este împrumutat, pe termen nedeterminat, de la tatăl Emiliei. „Am mai multe pistoale de lipit, dar niciunul nu e la fel de bun ca ăsta, de la tata”, ne-a spus ea. Nu sunt specialistă în pistoale de lipit, dar cred că e mai mult acolo decât performanța pistolului de a topi adezivul. Ne-a purtat noroc pentru că am reușit, noi toate, să ducem la bun sfârșit pasul respectiv.
Apoi, Emilia ne-a ghidat spre alchimia procesului. Bine, ne-a oferit mură-n gură toți pașii. Contează temperatura cerii, nu trebuie să treacă de 60 de grade atunci când pui parfumul în ea, există reguli care te asigură că lumânarea ta nu se va brânzi. E un fel de joacă, cu condiția să te ghideze cineva priceput.
Partea mea preferată a fost exact acest pas: am mirosit parfumurile cu uleiuri naturale aduse de Emilia și ne-am ales, fiecare, preferatele. Ale mele au fost cel cu trandafir și cireșe și cel cu portocale și merișoare. Dar, recunosc, mi-a rămas sufletul și la parfumul de dovleac copt și la cel cu busuioc și lime.
Apoi, Emilia a adus un fel de samovar cu ceară caldă și am cântărit exact cantitatea de ceară în care, după ce a ajuns la temperatura potrivită, am amestecat parfumul. Atunci cred că am uitat de toate problemele din viața mea. Mă jucam cu ceara caldă, cu parfumurile, cu emoțiile mele, iar atmosfera prietenoasă și relaxată a contribuit din plin la ruperea de ritm de care aveam, de fapt, atât de multă nevoie.
Sunt foarte sensibilă la parfumuri. O aromă bună îmi merge la suflet și se spune că mirosul este unul dintre simțurile care ne permit să facem cele mai interesante sinestezii.
Voi nu aveți parfumuri care vă amintesc de locuri, oameni sau întâmplări din viața voastră mai aprig decât o fotografie?
Mie mi se întâmplă des.
Am etichetat lumânările noastre hand-made, apoi Emilia le-a dus câteva minute în frigider, să putem pleca cu ele spre casă. Tot drumul, am amușinat aromele alese de mine, cu zâmbetul pe buze. Abia aștept să le aprind și sunt sigură că mă vor transporta, de fiecare dată, cu mintea în încăperea luminoasă, cu tavan înalt, de la EKA, Centrul stării de bine.
Pe lângă faptul că sunt făcute de mine, ceara de soia nu încarcă aerul din încăperi (lucru grozav pentru o persoană alergică), miros exact așa cum am ales eu să miroasă, iar parfumurile naturale deranjează mai puțin animalele de companie (cei doi câini ai mei vor aprecia gestul).
Pe lângă lumânările parfumate, păstrez cu mine atmosfera atât de plăcută, zâmbetele colegelor de curs, felul în care ne-am sprijinit când capsele de pe fitile se încăpățânau să nu stea locului și, mai ales, faptul că mi-am dedicat mie însămi o oră și jumătate. Și ce să vedeți? Bunica mea avea dreptate: vasele din chiuveta de la bucătărie chiar n-au fugit nicăieri. M-au așteptat, cuminți, tot pe mine, iar eu le-am spălat cu gândul aiurea, la parfumul de busuioc cu lime pe care nu l-am ales, dar l-aș alege data viitoare.
Foto: arhiva personală
