Într-o dimineață călduță din luna octombrie, a cărei lumină picura miere peste Grădina Icoanei, m-am îndreptat cu entuziasm la întâlnirea cu marele regizor Alexandru Dabija, care avea programată o repetiție a spectacolului „Azilul de moarte”. Voiam să văd o comedie regizată de Alexandru Dabija, pentru că e creatorul de teatru care mi-a schimbat radical ideile despre comedia de pe scenă încă din 1992, propunând un umor seducător, inteligent, când a montat neuitatul „Scapino”.
Așteptările mi-au fost răsplătite: comedia polițistă în trei acte „Azilul de moarte”, cu premiera în acest weekend (21 și 22 octombrie) la Teatrul Bulandra, e spumoasă, distribuția (de la Andrei Huțuleac, Mihai Bisericanu, Rodica Lazăr, Maria Veronica Vârlan la Dana Dogaru) e de zile mari, iar regizorul – dispus să ia temperatura vremurilor.
Sandu, ai revenit la Teatrul Bulandra cu o comedie polițistă „Azilul de moarte” de Georges Contamin, montată în premieră națională. Ce așteptări ai de la acest spectacol?
Să se distreze lumea. Sau hai să zicem, mai degrabă, să se deconecteze lumea de la probleme. E un spectacol terapeutic, cred, și pentru mine, și pentru actori și sper că și pentru public. E ceea ce se cheamă „un spectacol de gen”, nu vrea altceva decât ceea ce este – o comedie polițistă. N-am făcut în viața mea așa ceva, mi-am dorit întodeauna – e una dintre dorințele mele secrete – și îmbătrânind, apropiindu-mă de o zonă în care renunțările sunt mai numeroase decât avânturile, m-am gândit să apuc să fac o comedie polițistă.
Ce, din acest gen, te-a atras? Surprizele, faptul că izbutești să captezi atenția, comedia de situații?
Mai degrabă un soi de neîncredere. Întotdeauna am crezut – cred în continuare, chiar și după piesa asta – că nu se poate face perfect o comedie polițistă și că teatrul nu poate să asigure misterul în zona comicului.
Aha?!
E, undeva, o contradicție în termeni și am vrut s-o verific pe pielea mea. Mă uitam la piese polițiste cu scepticism. Iar scepticismul a rămas valabil! Am fost curios dacă pot să translatez în teatru misterul pe care-l obții în scris, în literatură, nu mai vorbesc de film. Ba chiar și în muzică poți să ai. Teatrul dă de gândit, acum meditez un pic, cum e treaba cu teatrul...
Cum e treaba cu teatrul?
Nu știu! Că dacă aș ști, n-aș mai medita!
Dacă nici Alexandru Dabija nu știe!...
Dacă aș avea răspunsul, ar fi gata totul, nu mă alint, pur și simplu...
Un text contemporan, dar într-o cheie clasică.
Ooo, e un vodevil, bulevard franțuzesc, de aia l-am și ales, nici măcar textele polițiste englezești, care au parfum și un tip de personalitate și de arhitectură specială. Nu! Este un simplu text de bulevard.
Deși e montat la Bulandra! Avem teatre de bulevard, avem teatre chiar pe bulevard...
Acuma nu vreau să fiu ironic, dar dacă mă uit la afișele din fața Teatrului Bulandra!...
Ce voiam să întreb era dacă n-a fost o provocare să lucrezi un astfel de text cu actori importanți, ai unui teatru serios.
Am vrut foarte tare asta, tocmai aplicată, să zicem, pe tradiția de teatru psihologic, de artă, de personaje asumate, de multe nuanțe și cred că pot să vorbesc chiar și-n numele trupei, am muncit mult mai mult! A fost greu să dăm consistență unor personaje însăilate. Deci am vrut să fac asta la un teatru psihologic tocmai pentru a acoperi găunoșenia cosmică!
Imaginea publică este cu totul altceva decât suntem noi.
Într-un interviu în care deplângeai corectitudinea politică, ai spus că azi „e imposibil să fii comic fiindcă ești corectat nonstop, nu mai poți să râzi de nimeni”. Nu cumva e un curent doar împrumutat? Fiindcă în viața reală, continuăm să râdem de grași, de chitroși, de babe caraghioase, de șchiopi și de astmatici... Serios, ți-a reproșat cineva că ai înfățișat pe scenă un moșneag în loc de „o persoană rezilientă cronologic”?
Cred că ai dreptate când spui că în viața reală râdem și ne continuăm felul nostru de a fi. Așa cum zice fiică-mea, teatrul nu e în viața reală, nu-i așa? Teatrul e pe scenă! Era o generalizare ce spuneam eu, dar asta se întâmplă în vremurile noastre, nu e nici măcar o descoperire: imaginea publică este cu totul altceva decât suntem noi, jucăm la limita unei ipocrizii de care teatrul e mândru. De aia e frumos la teatru, pentru că teatrul ducea, oricum, totul într-o zonă de prefăcătorie. Actorii se numeau ipocriți în Grecia! Așa că, da, cred că povestea asta cu corectitudinea politică a redus enorm flama comică.
Dar e misiunea teatrului s-o pună în discuție!
Misiunea teatrului, grosolan vorbind, e de batjocură, că asta face! Teatrul întotdeauna a făcut asta. Nu vreau să devin academic, dar, pe vremea strămoșilor noștri, cel puțin din Europa, care ne-au dat teatrul, a grecilor antici, pe lângă marile tragedii, să nu uităm că Aristofan exista și-și bătea joc cu savoare de marile tragedii. Deci cred că teatrul e o formă de rezistență la ora asta, când corectitudinea politică face nenumărate victime!
Ce te mai face să râzi azi?
Condiția umană! Condiția umană e din ce în ce mai susceptibilă de comic. Farsele. Un cuvânt care mă bântuie tot mai mult în ultima vreme, de asta am și ales textul ăsta: inconsistența. O inconsistență în sens gogolian. Mă pregătesc să fac „Revizorul”. Și inconsistența gogoliană, care are un fundament comic în primul rând, pentru mine e ca un ghid. E o farsă, am de ce să râd. Inclusiv de dramele pe care le trăiește omul! Suntem neserioși, profund, profund neserioși! Totdeauna am fost atras de farsă. Ei, când istoric ți se confirmă ideea că trăim o farsă generală, când ți se confirmă cele mai rele presimțiri, atunci nu mai e vorba de nicio neliniște. Asta e!
Nu riscăm să ajungem în zona celor care cred că totul e o conspirație, că ne dirijează cineva?
Dacă te ajută inteligența, nu ajungi în zona asta! Din păcate, n-am avut norocul – ăsta chiar e un noroc! – unei credințe oarbe, să cred că cineva chiar supraveghează locul, om sau o entitate. Sunt credincios, e adevărat, dar în alt plan, nu în ăsta, nu cred că cineva se ocupă de soarta gângăniilor ăstora care își bat joc singure, nu e nevoie de ajutor.
Într-o emisiune „Înapoi la Argument”, realizată de H.-R. Patapievici, confirmai o supoziție a gazdei: în 2006, exista o ofertă teatrală proastă. „O ofertă subțire, pentru oameni subțiri, care vin oricum la teatru”. S-a schimbat ceva de atunci?
Da. Nu zic că e bine sau rău, viața își vede de treaba ei. Că e mai bine sau mai rău rămâne de văzut pentru cine o apuca un Paradis. Dar cred că s-a schimbat peisajul teatral, în sensul diversificării. Și când spun diversificare – iertat să-mi fie excursul ăsta metafizic, într-o meserie atât de superficială și frivolă ca a noastră, în teatru – dar cred că urmăm calea generală, a dezvoltării pe orizontală. Nu știu cine a făcut teoria asta, dar a exprimat-o mult mai bine decât o spun eu: o dezvoltare pe orizontală, fără popasuri, cu profunzimi. Adică nu mai stăm într-un text sau într-o formă teatrală pe care s-o adâncim, pe care s-o ducem la un soi de esență, cum a dus-o Grotowski (n. red. - Jerzy Grotowski, influent om de teatru polonez), tot teatrul care se practica în anii 60-70, toți greii care au făcut istoria teatrului și care se opreau pentru profunzimile teatrului... Acum ne dezvoltăm, exact cum ne dezvoltă tehnologia, care ne dă clickbait-ul, în care totul merge într-o varietate și o schimbare continuă. Teatrul este extrem de variat, ceea ce, pentru mine, e bine. Sunt zeci de forme de teatru, unele obositoare, normal, prin repetiție, prin inconsistență, prin faptul că devin un soi de trompete, lovesc presa, sunt lucruri pe care trebuie să le facă o presă valabilă, nu?
Dar dacă nu mai avem presă?
De multe ori vezi la teatru lucruri pe care ar trebui să le denunțe presa sau programe gândite de mass-media. Dar varietatea teatrală e un lucru bun. Nu se mai urmăresc capodopere teatrale, marile spectacole, marile creații. Sunt spectacole la fel de mari, la fel de grele, dar mai rapide și de mai multe feluri. Puștimea face, de la comedii, cum am făcut eu acuma, până la teatru social, experimente, teatru documentat, post-dramatic, formativ... Se fac toate năzdrăvăniile, ceea ce e bine!
Mi-a plăcut cum ai punctat „rostitul limbii române, ca preocupare a teatrului românesc”. Știu că nu e treaba regizorului, ci a celor care i-au învățat actorie, dar chiar și la teatre cu ștaif, aud tineri lipsiți total de inteligența rostirii. Nu de dicție, din aia mai au cât de cât, ci de incapacitatea de a interpreta creativ limba română. Păi, ce e de făcut?
Perfect zis! E o constatare! Asta e, limba română a pierdut acest meci, vorbesc despre sistemul educativ.
Prin abrevieri, prin împrumuturi, prin sărăcie lexicală?
Prin prosteală, prin sărăcie! Inclusiv marea poezie românească pe care o urmăresc, zecile de poeți care sunt foarte-foarte buni, la nivel semantic, lingvistic sau al limbii române, sunt modele de sărăcie.
Cu riscul de a îngroșa lamentația generală, despre orice, am văzut destule spectacole proaste în ultima vreme. Dar aplaudate îndelung. Cine greșea – echipa care a făcut un spectacol ușurel, publicul – foarte ușor de mulțumit cu grimase și aluzii groase sau eu – care refuz să denunț în scris un eșec, fiindcă, vezi Doamne, suntem în aceeași barcă, nu se cuvine, mă-nțelegi? Ne lipsește tradiția de a nu aplauda ceva ce nu merită aplaudat.
Să nu fie neîncrederea noastră, aș îndrăzni să spun chiar constitutivă, în orice formă de autoritate. Ideea de autoritate fiind compromisă și ideea de șmecherie, într-un fel, triumfând, pentru că e un triumf, inclusiv cultural, lipsa de repere – un sociolog sau un antropolog ar trage concluzii mult mai pertinente în zona asta. Dar cred că teatrul, care are dimensiunea frivolă, de entertainment, în chiar definiția lui, dublat de sărăcie, nu îndrăznesc să spun mai rău, de o formă de anomie (n. red. - absența normelor sau valorilor sociale la nivelul individului ori al societății) nu poate să oglindească altceva decât ceea ce este. Acum, mai nou, și politica face cam același lucru. Adică nu poți să ai în față oameni deosebiți de masa care îi împinge acolo. Ai politicienii pe care îi meriți.
Știu un banc superb cu tine, doar că nu e banc, e o întâmplare reală: stăteai la o masă la care se consuma profesionist și a trecut un jucător de calibru, care a zis: „voi nu beți! Sunteți din ăia care beau azi și mai beau, hă-hă-hă, mâine abia!” Îți vine în minte vreun banc cu teatru?
O, nu îmi vine! E nevoie de o zi din aia ca să ajungem la anecdote profunde despre teatru. Ieri am tras o concluzie aici, la Bulandra. Am repetat o lună și jumătate, iar simptomatic este că n-am apucat să bem nicio bere!
Apă bei, apă joci?
Cam așa!
Pe vremea lui Nichita Stănescu, se spunea că alcoolul intra în metabolismul creativității, nu mai știu dacă zicea chiar el asta.
Știu. Bine zis!
Ca metaforă pentru a intra într-o altă stare.
Evident că e vorba despre o metaforă, evident că e vorba despre a sta împreună... Îmi pare rău că mă lamentez, dar să vedem cum merge la public povestea asta, care e o prostioară. Dar chiar asta am vrut să fac. Hai să facem o prostioară, să vedem ce zice lumea.
La „Nocturne”, Marina Constantinescu a observat că ești legat foarte tare de cuvânt. Conform unei meta-analize de rată a cititului, citim cu o viteză de 200 de cuvinte pe minut. Cititorii educați ajung la 250 de cuvinte pe minut. La această viteză, citim 18 cuvinte în 4,4 secunde. Iar 17% dintre utilizatorii de Internet rămân cu cele 4 secunde de „scanare” a textului. Poți citi în tihnă pe Internet?
Nu! Citesc și pe tabletă, citesc și pe Kindle, cu greu, dar n-are nicio legătură cu tihna și chiar cu înțelegerea. Înțelegerea textului, înțelegerea a ceea ce citești, se modifică esențial. Poate în zona aforismului, a poeziei hiper rarefiate, cu trei-patru versuri... Dacă primești orice text ca pe un haiku plin de înțelepciune, atunci, da! Dar la un text care durează mai mult de patru-cinci secunde, efortul este mare și inutil. Pentru mine, pagina rămâne esențială de citit. Nu cred în debit și în viteză.
Un neam nefericit, care a simulat întotdeauna, inclusiv grija față de tradiții.
Liberalizarea accesului la cultură a făcut, spuneai, „ca toți artiștii, muzica, dansul, teatrul să năvălească în aceeași cameră”. Asta era în pandemie, când toată lumea era pe Zoom. Artanu mi-a mărturisit cândva că gloata a invadat scena. Azi, cum mai deosebești artistul de impostor?
Răspunsul e simplu: nu-l mai deosebești! E o diferență de receptare. Toată lumea, e valabil pentru orice formă de public, privește de multe ori cu entuziasm, dar, de cele mai multe ori, în dosul entuziasmului se ascunde o precauție. Oamenii știu că ce li se oferă poate să dispară total a doua zi, pentru că nu există de fapt, e numai o tragere de atenție. Mai ales cu dezvoltarea tehnologică din ultimul timp, problemele sunt, la teatru, oho! N-o să mai poți deosebi actorul de propria lui clonă. Ce se numea la teatru „manieră” sau ce joacă actorii care încearcă să scape de felul în care i-a perceput lumea, actorii care joacă în seriale și sunt confundați cu personajele. Toate discuțiile astea, pline de filosofie, care de multe ori sfârșește în șanț, dar asta nu înseamnă că nu e filosofie reală, sunt gânduri care au bântuit dintotdeauna.
Cum scapi de percepția publică? Se spunea că, după atâtea roluri comice în același registru, marele comedian Dem Rădulescu, „Bibanul”, n-ar mai fi putut apărea la televizor să anunțe că e cutremur, că ne-am fi tăvălit pe jos de râs. Cum faci să îi schimbi actorului această povară?
Nu se poate schimba. La fel e și cu impostura: deosebești impostorul de ceva real, autentic? Nu! Impostura, și a publicului, și a artiștilor este uriașă. De aici vin aplauzele nesfârșite, care se adresează, de multe ori, candelabrelor...
De pe scenă, mai poți distinge, astăzi, aplauzele sincere, de apreciere, de cele de snobăreală?
Cu un efort, da. Problema, cred, în teatru, aplicată chiar la noi, în comedioara asta, e cât efort investești. Și deși se spune că nu aplauzi efortul, ci rezultatul, la teatru cred că, totuși, efortul contează. Investiția de muncă pusă într-un spectacol. Spectacolele pe care le poți face în două săptămâni, cum se și întâmplă – se fac spectacolele care se repetă ca scenariile de „commedia dell'arte”, le faci în două zile și le joci... Se simte!
Sandu, cum e să îmbătrânești în aceste vremuri grăbite?
Nu e bine, ha-ha-ha! E o distanță mult prea mare între vârstnici și grosul omenirii. Și nepăsarea e mult prea mare. Sigur că nu mă afectează pe mine, personal. Dar aparținem unei societăți și unui neam nefericit, care a simulat întotdeauna, inclusiv grija față de tradiții, față de mersul la biserică, datul cu capul de podele, dar, de fapt, suntem într-o zonă de un primitivism înfiorător.
Hai să încheiem într-o cheie optimistă!
Trăim!
Trăim, desigur, ceea ce e o veste minunată. De ce mai vine lumea la teatru?
Lumea va veni la teatru, indiferent ce se întâmplă, dintr-o nevoie, înainte de a fi culturală, hai să-i spunem biologică: nevoia de a vedea oameni vii. Ideea de a vedea pe altcineva și de a trăi emoțiile o dată cu ele, fundamentală pentru om.
Sunt lucruri pe care nu le pot furniza video-ul, Instagram-ul, a 7-a artă, „ciulamatografia”...
... e expresia lui George Constantin. Putem să încheiem într-o notă optimistă, cum spunea Celibidache: nimic nu înlocuiește concertul. Înregistrarea perfectă, în condiții audio perfecte, nu înlocuiește concertul. Concertul este concert – să auzi instrumentul pe scenă. Mai ales când instrumentul ăla e semenul tău, se chinuie pentru tine, satisfacția e mult mai mare. N-am nicio grijă că nu va mai veni publicul. Am o grijă legată de societatea care va renunța să mai investească în formele astea de cultură, care sunt extrem de scumpe. Dacă oamenii vor descoperi că banii ăia îi pot folosi în distracții tembele, populare, riscul e mare.
Succes la premieră!
Aștept cu nerăbdare să văd cum o să râdă lumea!
Foto: Horia Ghibuțiu
