La trecerea dintre ani, am ales să stau cu mine și în mine cât mai mult, ca să înțeleg cine este persoana pe care o iau cu mine în anul 2024. Să văd ce părți din mine nu îmi mai servesc, dar le onorez pentru sprijinul pe care mi l-au oferit să navighez prin anul 2023 care a fost destul de greu, dar și atât de darnic la capitolul „conștientizări”.
Anul acesta am lăsat de-o parte exercițiile propuse de experți, chiar și pe cele pe care le practicam, pentru că mintea mea le recunoaște rapid și știe cum să fugă cu grație din fața adevărurilor dureroase, așa că am ales să învăț tehnici noi de pictură și să mă conectez la corp. Acest bun tovarăș de călătorie prin viață, care în ultima vreme mi-a tot trimis mesaje puternice și mi-a tot spus că ceva nu este bine.
Să știi ce ai nevoie
Am început cu un exercițiu de neurografică, apoi am ales să pictez. În prima parte a zilei, am observat doar relaxare, o stare de desprindere de spațiu și timp și mi-am dat voie să văd unde duce această senzație.
Spre seară, întreagă parte superioară a trunchiului s-a rigidizat, umărul stâng și jumătate deoarece au început să pulseze dureros. Și atunci a venit și conștientizarea de care fugeam de ceva vreme.
Și atunci și acolo am știut în 1 ianuarie ce îmi doresc de la acest Nou An: curaj. Clișeicul, dar necesarul curaj de a fi vulnerabilă, de a simți durerea și dezamăgirea, de a trăi doliul atâtor pierderi suferite începând cu 2018.
Mi-am dat seama că frica este ca un copil mic care urla în mine „Vreau în brațeeeee! Nu mă lăsaaaa! Stai cu mineeeeee!”, iar eu am încercat să scap de această frică – ce îmi părea că îmi știrbește autoritatea, că îmi ciuntește personalitatea și invalidează cine sunt – printr-o expunere brutală la ea.
Am crezut că a-mi fi frică de ceva, dar a face acel lucru, mă va ajuta să devin Neînfricată. A fost, de fapt, o dovadă de cruzime față de mine, ghidată, poate, de „Nu merit!” sau „Nu sunt suficient de bună!” sau poate pur și simplu pentru a evita durerea aceea extremă pe care o cunoșteam foarte bine.
Am fost cu acea parte din mine ca un părinte care îi spune unui copil: „Știu că plângi, dar nu contează, trebuie să mergi la școală!”. Or nu aceasta este energia vindecătoare.
Pacea cu și în tine vine din perspectiva lui „Știu că îți este foarte teamă, este normal să îți fie teamă. Sunt aici pentru tine și o să te ajut. O să facem asta împreună.”
Alte manifestări ale fricii
În alte situații, frica mea s-a manifestat prin abordarea unui discurs „politically correct” cu oamenii din jurul meu, pentru a nu supăra sau a nu-i face să se simtă prost, în situații în care adevărul ar fi trebui spus curat și fără să fie împachetat în „bune intenții”. Din păcate, aceasta dorință de „a nu zgudui barca” s-a soldat cu frustrări și epuizare fizică și mentală.
Adevărul este că petrecem mult timp și energie încercând să evităm ce nu vrem, în loc să mergem în direcția a ceea ce ne dorim și a valorilor personale care ne reprezintă.
Așadar, cum debutează această teamă? Ca orice altceva, în copilăria timpurie. Într-o familie ideală, fiecare membru al familiei este tratat ca un individ de sine stătător. Metaforic vorbind, familia ideală este ca o mâncare savuroasă, în care fiecare aromă are rolul ei, dar nu iese în evidență. Ardeiul nu încearcă să convingă ceapa că e mai bine pentru ea să devină „ardei”, nici sarea nu se contrează cu piperul că acesta ar trebui să devină „sare”. Fiecare ingredient este unic și tocmai deosebirile dintre ele sunt cele care dau savoare preparatului. Așadar, și în familie, diferențele ar trebui acceptate și îmbrățișate.
Eternul părinte critic
În multe familii însă, în special acolo unde părinții caută validare prin propriii copii, diferențele nu sunt acceptate. Mai mult, sunt pedepsite, părintele devine distant, critic, îl face pe copil să se simtă rușinat de cine este. Astfel, copilul înțelege că, dacă este diferit, va pierde afecțiunea părinților săi. Revenind la comparația cu mâncarea, este ca și cum ardeiul impune tuturor celorlalte ingrediente să devină „ardei”. Altfel, vor fi consecințe: de exemplu, ingredientele care au gust diferit vor fi scoase din oală.
Toți cei care am crescut într-un astfel de mediu dezvoltăm o teamă de a ne opune în vreun fel. Pentru că noi am învățat că lipsa conformității atrage consecințe dureroase pentru noi. Ori de câte ori apare un conflict, avem o reacție traumatică.
Teama de conflict
În relații, teama de conflict aduce cu ea o slabă capacitate a noastră de a „repara relația”. Abilitatea noastră de a consolida o relație ne face să ne simțim în siguranță în acea relație.
Persoanele care se tem de conflict se simt de multe ori în nesiguranță în relații în general, fragili la teama că relația se poate rupe ireparabil la cea mai mică „greșeală”. De aici și constanta presiune de a nu fi cine suntem. Constanta nevoie de a prezenta lumii o imagine retușată a cine suntem, ca ceilalți să ne placă mai mult. Și acest context m-a adus de multe ori în punctul în care tot acel succes validat de societate era prezent, dar eu mă simțeam pustie pe dinăuntru și inertă.
Această sete a mea de a mă simți din nou vie a născut dorința de a fi mai curajoasă anul acesta. Iar primul pas a fost să recunosc că avortul făcut acum 5 ani a lăsat un gol arid înăuntrul meu, că separarea de partenerul meu s-a produs pentru că prezența lui în viața mea însemna prea multă suferință, că am permis la jobul pe care l-am avut timp de 9 ani să mă simt mică și nesemnificativă, că dezactivarea butonului cu emoții neplăcute mi-a adus o rezistență acerbă și la bucurie și la pofta de viață.
Al doilea pas este acest articol, în care mă vulnerabilizez în fața dumneavoastră, dar, paradoxal, nu mă simt o victimă. Simt că, din contra, îmi revendic puterea personală. Puterea de a fi așa cum sunt și așa cum nu sunt.
Nu am o rețetă pentru a trece la acțiune și nu am nici un plan, așa cum am de obicei. Pentru că aceste planuri vin din minte, unde sunt toate mecanismele de apărare ale Eu-lui. Acești pași vin natural, din mine, și din dorința mea de a da la o parte acest văl al fricii și a fi liberă. Liberă să fiu Eu.
Foto: Pexels
