E foarte greu să alegi lucrări emblematice și să faci topuri cu ele. Internetul abundă de așa ceva, unele topuri se reproduc la infinit, altele conțin lucrări care nu se încadrează ca fiind schimbătoare de drumuri.
Oricum ar fi, lucrările care stau la răspântia artei moderne sunt mai mult de șase și, oricum ai alege, sunt multe genii care au rămas pe dinafară. Unii ar țipa că nu l-am inclus pe Dali, alții s-ar supăra că am ocolit arta abstractă... Eu însămi sunt supărată pe mine că nu mi-am pus în top propriile preferințe. Însa tema mea a fost aceasta: „lucrări fără de care nu-mi închipui arta modernă”. Și, pe acest criteriu, a rezultat ceea ce urmează.
1. Cezanne, Muntele Saint Victoire, 1895
A fost ceea ce a fost muntele Fuji pentru Hokusai, adică muntele vieții sale. A trăit uitându-se la el și l-a pictat din nenumarate unghiuri și în nenumarate variante, aceasta fiind cea care a rămas în conștiința publică. Lui Cezanne i s-au închinat toți cubiștii, pentru că, deși trăind înaintea lor și neapucând revoluția cubistă, Maestrul din Aix a anticipat limpede încotro se îndrepta arta modernă. Deși e un maestru al tușei, fiind cunoscut pentru lentoarea cu care își termina lucrările, punând straturi peste straturi până obținea efectul dorit, Cezanne e un campion al coerenței pe principiul că degeaba ai făcut analiză, dacă mai apoi nu faci sinteză. Cezanne are și forță și sentiment deopotrivă. Iar lucrarea de față e certificatul acestei viziuni.
2. Picasso, Femeie plângând, 1937
După secole de portrete flatante și edulcorate, cubismul propune (în lumina revelației aduse de arta africană) portrete de forță și neidealizate, ca acesta al partenerei sale, Dora Maar, aflată pe culmile deznădejdii. Îndrăzneață întreprindere (dar Picasso e însăși definiția îndrăznelii). Picasso nu face economie de mijloace, reprezentând grimasa dizagrațioasă a unei femei care plânge. Volumele angulare, isterizate, magistral compuse și distribuite deschid calea unei expresivități fără precedent în arta portretului. A fost asociată cu Guernica, doar pentru că a fost pictată în aceeași perioadă. Personal, cred că și cu și fără drama războiului civil din Spania, Picasso ajungea oricum la acest rezultat din simplul motiv că era genul de artist care revoluționa tot ce îi cădea sub mână.
3. Max Ernst, Elefantul Celebes, 1921
Dadaist ca apartenență, dar extrem de variat, Max Ernst se plimbă pe ruta modernității de la expresionism la suprarealism după cum poftește, cu o remarcabilă flexibilitate. Pictat în 1921, Elefantul Celebes e categoric un omagiu adus lui Giorgio de Chiricom, pe care Max Ernst îl completează cu apetitul său pentru inovații tehnice. Lucrarea are aspect de colaj fără să fie colaj și face referire la omul schematic, alienat, mecanicist, de care grupul dadaist era preocupat. E ca o mitologie de fuziune între occident (zona alienată, lipsită de datini și credință) și zona neoccidentală, de pildă Africa cu fetișurile și idolii săi la care privim hipnotic.
4. Van Gogh, Cafeneaua de noapte, 1888
Ca să picteze Cafeneaua de noapte, Van Gogh a trăit efectiv în ea preț de 3 zile (sau 3 nopți). A fost greu de ales din lista lui Van Gogh, pentru că are cel puțin 10-15 lucrări care au deturnat destinul artei. Am ales-o pe aceasta ca să arăt că pentru Van Gogh nu exista diferență între interior și exterior. Iubitor pătimaș de natură, căzut iremediabil sub vraja formelor și ideilor din univers, într-o manieră profundă și vastă, de o ardoare aproape apostolică, Van Gogh împrumuta toate aceste trăiri și trăsături din cafenele sărmane și sordide. Dincolo de dezordine, de atmosfera sărăcăcioasă și depresivă, ne uimește intensitatea cu care acest spațiu se exprimă, lumina pe care Van Gogh o injectează în orice face, care e simultan exterioară și interioară. Ca și în lucrarea Mîncătorii de cartofi, unde lampa e cel mai important personaj, aici avem trei asemenea prezențe care schimbă radical sensul lucrării.
5. Sărutul, Brâncuși, 1910
Sculptată în anul răscoalei (1907), această bijuterie e cea mai desăvârșită dintr-o serie în care Brâncuși, un om al pământului, își căuta rădăcinile arhaice. Impropriu spus își „căuta”, mai potrivit ar fi să spunem că și le găsise. Întreaga lui operă e brutal de directă și sinceră în expresie, exact așa cum sunt culturile arhaice. În același timp, orice formă arhaică pe care pune mâna e rafinată prin variante succesive, până ce devine simplă ca litera unui alfabet vizual (exemplul cel mai bun e „Măiastra”). În „Sărutul” însă, avem de-a face cu o piesă atemporală care pare sa fie veche de milenii, ajunge la fondul neolitic al problemei... și totuși e în pragul radical al artei moderne.
6. Hristos pe muntele măslinilor, Gauguin, 1889
Dacă te uiți la „CV”-ul lui Gauguin, la viața lui de familie, la turbulențele lui, pare cel mai puțin probabil candidat la o temă religioasă. Și totuși, această pânză are o ardere mistică specifică primilor creștini. Ca să vorbesc „din punct de vedere ecleziastic” Gauguin are „nerușinarea” de a-și face autoportretul în chip de Christos. Unul fov, cu păr roșu aprins și aflat în necurmata suferință morală. De fapt, Gauguin își pictează îndoielile care îl sfâșie, suferința de a nu aparține pe deplin nici raiului breton de care fugise, nici celui tahitian în care se refugiase. „Nu există rai pentru mine” – pare să ne spună Gauguin în această lucrare, în care apare ca victimă deznădăjduită și nedreptățită. După secole de pictură creștină, în prag de secol XX, primim o injecție de trăire mistică pură de la unul din cei mai radicali, minunați și zbuciumați dintre „păcătoși”.
Vă aștept cu drag la următorul curs pe care îl țin la Fundația Calea Victoriei, din 4 martie, intitulat La porțile modernismului.
