Zilele trecute am văzut pe HBO Max un film franțuzesc la care am râs și am plâns. Se numește Les Cyclades (în românește are un titlu mai frumos, „Două bilete spre Grecia”) și e despre două prietene. Trei, de fapt.
Blandine, personajul principal, e o femeie introvertită, divorțată de doi ani, dar încă teribil de deprimată după destrămarea căsniciei. Are un băiat adolescent, care încearcă, pe diferite căi, să o ajute să iasă din starea de dezolare în care e evident că a rămas blocată. Astfel că într-o zi, el îi aranjează mamei sale o întâlnire-surpriză cu Magalie, fosta ei prietenă din liceu. Magalie e opusul lui Blandine în toate privințele: extravertită, dezinvoltă, cu o viață deloc structurată, mare amatoare de plăceri și distracții. Cele două nu mai păstraseră deloc legătura de-a lungul deceniilor, iar întâlnirea aceasta pusă la cale de fiul ei se dovedește total inconfortabilă pentru Blandine. La despărțire, cele două foste prietene schimbă între ele numere de telefon, dar Blandine va ignora toate apelurile telefonice ale lui Magalie din perioada următoare.
Însă foarte curând, Blandine se pomenește nevoită să petreacă împreună cu Magalie o mică vacanță în Grecia. Destinația - Amorgos - e una la care visaseră amândouă în adolescență, pe vremea când erau îndrăgostite de filmul Le Grand Bleu și de tot ce avea legătură cu el.
Pe drum fac o oprire neplanificată în Mykonos, unde o prietenă a lui Magalie, Bijou (interpretată de Kristin Scott-Thomas, actrița care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventată) apare pe un ATV și le invită să rămână la ea peste noapte. Astfel, cele trei femei petrec o seară inedită în atmosfera exotică a Egeei, în casa pe care Bijou o împarte cu iubitul ei grec.
Trei femei, trei personalități, trei destine cum nu se poate mai diferite. Tristețea lui Magalie e ascunsă cu măiestrie în spatele exuberanței ei gălăgioase; libertatea de adolescentă care aleargă pe role a lui Blandine e îngropată adânc sub seriozitatea și blazarea ei de la vârsta adultă; iar frivolitatea lui Bijou e o mască seducătoare, sub care se ascunde o vulnerabilitate misterioasă. Complexitatea firii celor trei femei transpare din conversațiile, din neînțelegerile sau nepotrivirile izbitoare dintre ele, dar și din încercările lor repetate de a găsi totuși o cale de comunicare autentică între ele. Relațiile lor nu pot fi decât complicate și imprevizibile, iar filmul, o comedie emoționantă, reușește să redea foarte bine nuanțele subtile care caracterizează aceste relații.
Darurile neprețuite ale prieteniei
În afară de faptul că mi-a plăcut teribil de mult, filmul ăsta m-a făcut să mă gândesc la propriile mele relații de prietenie. E lucru știut că prieteniile dintre femei nu sunt niciodată simple. Fiindcă, pe lângă alcătuirea lor emoțională de o complexitate fără seamăn, femeile mai aduc cu ele, în fiecare prietenie, greutatea rolurilor sociale pe care le duc în spate, toate rănile spuse sau nespuse, toate contradicțiile interioare care sunt, în mare parte, rodul educației primite în familie și în societate. Dar ele mai aduc și devotamentul lor, căldura lor, solidaritatea lor. Iar darurile astea sunt neprețuite în lumea în care trăim.
Am auzit deseori spunându-se că în viață nu poți să ai mulți prieteni buni. Că doar unul sau doi sunt prieteni adevărați, restul sunt superficiali sau au interese egoiste sau sunt prieteni doar de conjunctură. Dar eu zic să nu-i credeți pe cei care spun astfel de lucruri.
Eu am avut, de-a lungul vieții, multe prietene adevărate. Ele au fost realmente familia mea alternativă, mai ales din adolescență încoace. Știți voi, adolescența, vârsta aia când suntem toți frumoși și complicați; când azi iubim, mâine urâm; când suntem rebeli, dar ne dorim cu disperare să ne țină cineva în brațe; când lumea noastră se prăbușește din senin și se recreează cu viteza luminii, când suntem liberi și captivi, prieteni și rivali, îndrăgostiți și veșnic nesiguri pe dragostea celuilalt, caraghioși si sublimi, sensibili și răutăcioși, nemuritori și ridicol de neputincioși, visători până la stele și lacomi după tot ce e imediat, palavragii dar incapabili să spunem tocmai lucrurile care contează cel mai mult pentru noi. Vârsta aia atât de fragilă - în care ai nevoie mai mult decât oricând să simți că nu ești singur - eu am traversat-o alături de prietenele mele.
Și sigur că m-am întrebat, nu o dată, ce-aș fi fost fără ele, cum aș fi trecut prin anii ăia dacă nu le-aș fi avut. Adevărul e că nu știu răspunsul la întrebarea asta și nici nu vreau să-l știu.
Prietenii esențiale de-a lungul timpului
Prieteniile mele au fost atât de numeroase, încât îmi plăcea să spun că am câte o prietenă pentru fiecare stare de spirit. (Iar stările mele de spirit se succedau cu mare rapiditate, să știți.) De unele dintre prietene eram aproape nedespărțită; împreună cu ele am descoperit muzici noi, am suportat mai ușor dilemele chinuitoare ale fiecărei vârste, am crescut, m-am maturizat, am râs, m-am simțit ridicolă, am fost mult mai îndrăzneață decât aș fi fost pe cont propriu – și mult, mult, mult mai bogată decât aș fi fost vreodată fără ele. Practic, fiecare etapă a vieții mele poartă semnătura celor mai bune prietene de la vremea respectivă.
Si fiecare etapă nouă din viața mea îmi aduce prietene noi. Așa că, dacă mai auziți pe câte unii zicând că prieteniile adevărate rămân alea din copilărie, să nu-i credeți nici pe ei.
Eu descopăr mereu, în diferite împrejurări, femei remarcabile, iar unele dintre ele devin prietenele mele bune. De fapt, am constatat probabil cu toții că, uneori, legăturile din copilărie nu trec testul timpului și că la maturitate mai avem puține lucruri în comun cu acele persoane din trecutul nostru îndepărtat. Dar ăsta nu-i un motiv de tristețe, căci dacă suntem un pic atenți, vom descoperi în jurul nostru destui oameni minunați, iar de la a întâlni astfel de oameni și până la a-i transforma în prietenii noștri nu e, de multe ori, decât un pas mare.
După pleodaria asta lungă, nu mai e deloc nevoie să spun că prieteniile sunt vitale pentru mine și că le datorez aproape totul. Poate că într-o lume mai bună, într-o lume viitoare, prieteniile vor fi introduse în codul familiei; fiindcă eu cred că, de la un punct încolo, în ADN-ul nostru se găsește nu doar ce ne-au transmis părinții, ci și ce am preluat de la prietenii cei mai apropiați, aceia care ne-au schimbat pentru totdeauna, în feluri știute și neștiute, structura interioară.
Până atunci, eu declar ziua de azi, 8 Martie, nu doar Ziua Femeii, ci și Ziua Prieteniei dintre Femei. Să ne trăim frumos, dragile mele!
Foto: Freepik
