Și tu, Brutus?!

Nu de mult, discutam cu o prietenă și afirmam cu tărie că cineva din cercul nostru de prieteni are standarde duble – adică aplică regulile diferit, una pentru ea, alta pentru restul oamenilor. Acest gând a rămas cu mine mult timp după întâlnirea noastră și mi-am dat seama că este o temă recurentă pentru mine, în ultimele luni.  

Aceste cuvinte au scos în evidență după multă vreme ceva ce m-a șocat, m-a făcut să mă opresc din a judeca și să îmi îndrept atenția spre mine. Și am realizat că și eu făceam acest lucru cu mine, dar în detrimentul meu. Până acum, eram atentă la situațiile de genul EU în raport cu CEILALȚI, dar de data aceasta am fost atentă la cum mă raportez eu la mine însămi și am realizat că, asemeni lui Cesar, am fost trădată de multe ori... de propria persoană. 

M-am trădat de fiecare dată când am renunțat la principiile mele ca să nu-l rănesc pe celălalt sau când nu am spus nimic despre situațiile inconfortabile din viața mea, ca să nu stric o relație. Când am sacrificat timpul și sănătatea mea făcând sarcini de lucru care nu erau responsabilitatea mea, de fiecare dată când nu am ieșit din relații de prietenie care mă împovărau, mă striveau cu egoismul lor, când nu mi-am respectat promisiunile față de mine, dar m-am dat peste cap să le respect pe cele făcute altora, chiar dacă aceștia au mințit și au încercat să mă manipuleze. 

Autosabotarea are rădăcini adânci

Astfel am descoperit acest tipar al meu de autosabotare, care a apărut în copilărie când, fiind un copil abandonat de ambii părinți și crescut de bunici, am dezvoltat o obișnuință din a mă sacrifica pentru a mă simți iubită, apreciată, acceptată de bunica mea, ale cărei standarde draconice păreau de multe ori imposibil de atins. 

Așa am învățat că cel mai important este să tac, să fac bine, perfect ce mi se cere bine ca să nu mai fie discuții sau pedeapsa tăcerii. Așa am învățat să fiu „cuminte”, să fac cât mai puţine greșeli, pentru a nu fi pedepsită, să fiu fără de reproș. Să tac – realizez, este lecția care mă apasă cel mai greu și încă mă costă să spun lucrurilor pe nume, iar când o fac am mereu grijă să fiu delicată, să îmi aleg atent cuvintele, astfel încât celălalt să nu fie afectat. De aceea, zilele trecute, când cineva mi-a reproșat că îi este greu să vorbească cu mine de teamă să nu mă afecteze cuvintele sale, am realizat că reflecta propria mea teamă de a nu-i răni pe ceilalți: eterna mea preocupare în dialogul pe care îl construiesc cu multă atenție, frază cu frază, intonație cu intonație, în situațiile de conflict.

Am făcut mereu tot posibilul să evit conflictul, pentru că în copilărie am învățat că un conflict sfârșește inevitabil cu alienare, cu tăcerea (a se citi îndepărtarea) celuilalt. Iar un copil abandonat de propriii părinți, căruia i s-a repetat această poveste la nesfârșit, nu vrea să mai piardă oameni din viața lui, vrea să îi țină aproape, cu orice preț.  

Dar eu pe ce loc sunt?

Pe de altă parte, a venit această ploaie de conștientizări și întrebări, dintre care cea mai importantă pentru mine a fost: cine contează mai mult pentru mine, eu sau ceilalți? Desigur, toți vom declara sus și tare ce mult ne iubim și ne punem pe primul plan în viața noastră, dar de data aceasta eram eu singură cu mine în oglindă, moment de sinceritate brută... „Cât de mult contez eu pentru mine?” 

Răspunsul a venit la fel de brutal, dar eliberator: „Suficient de mult cât să fiu dispusă să fac lucrarea cu mine”. Prin „lucrare” înțeleg efortul pe care trebuie să îl depun muncind cu mine însămi și cu gândurile mele, conștientizând că modul cum interpretez, adesea în mod negativ evenimentele, aspecte ale personalității mele, comportamente, este adesea fals. Katie Byron spunea în cartea sa, The Work, că toată suferința care se petrece în interiorul minților noastre nu este realitate, ci doar o poveste cu care ne auto-torturăm. De fapt, această idee se regăsește și în psihologia cognitiv-comportamentală: felul cum alegem să interpretăm acțiunile influențează starea noastră de spirit. 

Așadar, după acest episod de AHA!, am început lucrarea cu mine, activitate care presupune să-mi notez pe hârtie gândurile care mă stresează, iar apoi să răspund următoarelor patru întrebări:

Întrebarea 1: Este adevărat?

Întrebarea 2: Poți să știi la modul absolut că ceea ce crezi este adevărat?

Întrebarea 3: Cum reacționezi – ce se întâmpla – când crezi acel gând?

Întrebarea 4: Cine ai fi tu fără acel gând?

Acest demers ne dă oportunitatea de a experimenta opusul a ceea ce credem. Odată ce am aflat una sau mai multe perspective opuse supoziției inițiale (gândului), trebuie să găsim cel puțin trei exemple sincere despre felul cum această nouă perspectivă se manifestă în viața noastră.

Foto: Freepik