Ce facem când copilul spune NU?

A fost odată, ca niciodată, un copil care spunea mereu „da”. Voia să mănânce toate legumele din farfurie, cerea singur o gustare de fructe, iar dacă, ocazional, nu strângea imediat jucăriile, la prima solicitare a părinților, lăsa baltă tot ce făcea și punea lucrurile în ordine. Părinții erau mândri și fericiți! Se lăudau pretutindeni cu el, iar cel mic înflorea la auzul laudelor și nu prididea să spună „da” tuturor cerințelor pe care le primea.

A acceptat orice rol i s-a oferit în piesa de teatru, chiar și pe cele care nu îi plăceau, și primea cu bucurie scuzele celor care, ocazional, îl mai jigneau sau îl loveau. Anii au trecut, iar ofertele s-au înmulțit: țigări, droguri... și cred că vă dați seama că nu știa să spună... „NU”!

Aceasta poate fi o poveste pe care să ne-o amintim atunci când suntem exasperați de opoziționismul copilului și de „nu”-ul primit la orice solicitare. Copilul învață în familie să spună „nu”.

Copilul care nu poate spune „nu” în familie, nu va reuși să o facă nici în afara ei.

La polul opus, sunt și părinți care nu pot spune „nu” copilului și nu acceptă ca altcineva să o facă. Dar poate, cu altă ocazie, vom povesti și despre asta.

„Nu” este un cuvânt magic, puternic, pe care fiecare persoană care își dorește o viață echilibrată trebuie să învețe să-l folosească și să-l accepte. 

Practic, copilul explorează și testează limitele solide și pe cele care se clatină, pentru a descoperi ce poate schimba. 

Cât de ușor este să acceptăm refuzul unui copil?

Copilul trebuie învățat la ce este necesar să spună „nu”, care sunt solicitările pe care nu are dreptul să le refuze și în ce situații este potrivit să negocieze. Astfel, el va învăța să argumenteze. Un „nu” însoțit de o explicație este mai ușor de gestionat: 

„Nu vreau să mănânc pentru că: nu mi-e foame, nu-mi place mâncarea, îmi doresc o înghețată și data trecută, după ce am mâncat tot, nu am mai putut să îmi satisfac pofta.” Lista poate continua, iar orice întrebare poate conduce la un răspuns mai bine articulat.

Cum gestionăm „nu”-urile

Dacă un copil își cunoaște rolul și înțelege că fiecare rol aduce atât drepturi, cât și responsabilități, gestionarea „nu”-urilor devine mult mai ușoară.

Ca profesor, la școală nu pot să accept un „nu vreau” când vine vorba de sarcini școlare. Mă aplec și caut soluții în fața unui „nu pot (încă)” sau „nu știu cum”, acestea fiind deschideri pentru comunicare și colaborare, care duc spre o soluție. Este un aspect cunoscut părinților și elevilor mei. „Nu vreau” închide ușa, o încuie și aruncă cheia, iar eu sunt în exterior. Alternativele menționate deschid ușa spre un hol cu multe uși/posibilități. 

Hai să vedem câteva lucruri pe care le putem face ca părinți pentru ca această perioadă grea, pentru noi, dar și pentru ei, să treacă cât mai ușor!

Înțelegând că aceasta este o etapă naturală, firească, dar și foarte importantă pentru conturarea caracterului unui copil, un prim pas este să creăm un spațiu sigur pentru „nu”. 

Este important să nu intrăm în lupte pentru putere, să nu identificăm autoritatea noastră cu puterea de a-l determina să accepte orice. Cu alte cuvinte, este important ca părinții să permită copilului să spună „nu” în situații care nu-i primejduiesc siguranța sau sănătatea. În acest mod, copilul are sentimentul că are control și că opiniile lui sunt respectate. De exemplu, părintele poate întreba: „Ce altceva ai prefera să faci?” sau „Cum ai vrea să rezolvăm această situație împreună?”.

Negocierea, arta limitelor sănătoase

Părinții ar putea folosi „nu”-ul copilului ca pe un prilej bun de a învăța arta negocierii și de a învăța cum să facă compromisuri, dar și să-și accepte responsabilitățile: „Dacă nu vrei să faci asta acum, când crezi că ar fi un moment potrivit? Îți reamintesc că acesta este un lucru de care tu ești responsabil, dar sunt dispus/ă să te ajut. Cum pot face asta?”

Un aspect important de menționat este necesitatea de a fi consecvenți atunci când stabilim o limită. Chiar dacă este provocator, un gând care vă poate ajuta este faptul că refuzul dumneavoastră, spus cu fermitate și calm, contribuie la construirea încrederii. De exemplu, dacă copilul spune „nu” la ora de culcare, părintele poate răspunde ferm, dar calm: „Știu că nu vrei acum, dar e important să te odihnești”. Dacă este ora prânzului, puteți adăuga: „După ce ne trezim, putem face ceva ce-ți place”, iar dacă este seara: „Sunt responsabil pentru starea ta de bine, care include un somn de calitate noaptea. Când avem un răgaz, putem povesti despre ce se întâmplă cu organismul nostru când dormim și poate vei înțelege puțin de ce ar fi o iresponsabilitate din partea mea să nu veghez la starea ta de sănătate.”

Nicolae Iorga spunea: „Nu spune niciodată nu se poate, ci începe cu <<să vedem>>!”. Cred că și noi le putem spune copiilor: „În loc să spui <<nu>>, poți să spui ce ai vrea să schimbi la cererea mea?”

Dezvoltarea echilibrată a copilului este un proces ce necesită înțelegere și răbdare. „Nu”-ul copilului poate fi un pas important în această direcție, permițându-i să exploreze limitele și să învețe să își exprime nevoile cu responsabilitate.

Să încurajăm și să susținem această etapă, oferindu-le siguranța că vocea lor este auzită și atunci când spun „nu”, iar opiniile lor contează.

Doar astfel vor putea deveni adulți autonomi și echilibrați, capabili să spună un „nu” ferm când contează cel mai mult și să se înconjoare de alegeri sănătoase.

Foto: Freepik