Femeia din faţa mea are tot ce şi-ar putea dori: o carieră de succes, recunoaştere profesională, doi copii, o căsnicie funcţională, o casă decorată de designer, într-o zonă selectă a Bucureştiului. Ana are o ţinută corectă şi este atât de îngrijită, încât mă simt inadecvată în blugii mei vechi şi comozi şi tricoul uşor şifonat, pe care am descoperit prea târziu o mică pată de mâncare de bebeluşi.
Hainele corect asortate, pantofii impecabili, spatele drept, poziţia elegantă a picioarelor: toate îmi amintesc de perfecţiunea studiată pe care o au uneori fotografiile profesioniste în care ridurile şi cearcănele sunt estompate, machiajul arată ireproşabil, iar defectele corporale au fost atent retuşate.
Vocea ei, însă, sufocată de lacrimi nevărsate, este stinsă şi discordantă : „Am job-ul perfect, hainele perfecte, casa perfectă. Şi eu? Eu ce sunt în toată această luptă continuă ? M-am născut, muncesc, mă perfecţionez, mă străduiesc, mă macin şi voi muri fără să fi trăit.”
Apăsarea obositoare a perfecțiunii
Am auzit mult prea des în cabinetul de psihoterapie şi m-a măcinat şi pe mine aspiraţia copleşitoare spre perfecţiune, aşa că ştiu bine că merge mână în mână cu frustrarea nereuşitei, durerea conştientizării că obiectivul final pare să fie mereu mai departe şi ruşinea de a te vedea în toată splendoarea imperfecţiunii.
Perfecţionismul este un concept înşelător. El reprezintă mai mult decât dorința de a atinge excelența: este o nevoie acută şi dominatoare de a fi impecabil în ceea ce faci, însoţită de iluzia deosebit de dăunătoare că desăvârşirea există.
Perfecționismul, cultivat din fragedă pruncie
Experiența clinică indică faptul că perfecționismul trimite adesea la o traumă relațională timpurie. Pentru un copil căruia i s-au refuzat afecțiunea, validarea şi acceptarea necesare, perfecţionismul este un mecanism defensiv, ce disimulează o convingere adesea inconştientă: „dacă mama şi tata nu mă iubesc, înseamnă că eu sunt de vină, că este ceva în neregulă cu mine; dar dacă voi face totul perfect, am măcar o şansă să fiu iubit şi acceptat.”
În cazul Anei, un tată profund nemulţumit de faptul că primul copil s-a născut fată, i-a refuzat întotdeauna validarea şi afecţiunea, iar ea a simţit că trebuie să muncească „de zece ori mai mult” decât fraţii ei pentru a compensa defectul fundamental.
Nici mama n-a iubit-o niciodată pentru ceea ce este, fiind mult mai interesată să se laude cu reuşitele fiicei sale : a luat premiul I, a mers la olimpiadă, câştigă foarte bine, şi-a făcut o familie. Toate aceste repere sociale bifate cu brio de fiică îi confereau mamei instrumentele necesare pentru a se simţi, la rândul ei, un succes. Or, această temă a copilului de aur, a copilului genial, care s-a născut pentru a îndeplini destinul sau visele părintelui, este din păcate un scenariu destul de comun.
Sigur că în multe situaţii presiunea exercitată de exigenţele – chiar nerostite, dar fantasmate – ale părintelui poate avea un efect paralizant, iar copilul va sfârşi tinzând spre perfecţiune dar neducând nimic la bun sfârşit. Uneori însă, această viaţă netrăită a părintelui, acest vis neîmplinit, îl va propulsa pe copil spre o carieră de succes sau spre orice fel de altă reuşită (sportivă, artistică, antreprenorială, academică). Aşa cum este şi cazul Anei.
Şi atunci ce-ar fi greşit aici ?
Este o perfecţionistă, dar mecanismul defensiv lucrează în favoarea ei, aţi putea spune. Problema este că succesul evaluat în repere sociale nu coincide cu ceea ce simte ea în interior. Ana este convinsă că dacă renunță la căutarea permanentă a perfecţiunii, va expune un defect personal atât de profund şi dezgustător, încât nimeni nu o va mai iubi sau dori. Pentru că, realmente, atunci când era copil, nimeni n-a iubit-o pentru ceea ce este. De vreme ce iubirea narcisică a mamei era dependentă de calităţile şi reuşitele ei, Ana a învăţat că trebuie să lupte, să depună eforturi semnificative pentru a primi afecţiune şi validare.
Perfecționismul este în esență o problemă a stimei de sine, iar stima de sine depinde în mod fundamental de modul în care figura sau figurile de ataşament ne-au oglindit în copilărie. Ana s-a simţit văzută doar în momentele în care făcea ceva deosebit, înregistra un success, obţinea un premiu, iar goana ei după perfecţiune este de fapt o luptă acerbă pentru ceea ce i se cuvenea deja în copilărie: iubire, afecţiune, acceptare.
Nu în ultimul rând, perfecţionismul poate indica o istorie de viaţă extrem de problematică: supraviețuitorii traumelor repetate sau ai unui mediu traumatic se angajează adesea în perfecționism ca modalitate de a prelua controlul asupra vieţii lor, ca răspuns la modul în care au fost neputincioşi în faţa controlului exercitat de către abuzator. Perfecționismul poate deveni o obsesie necruțătoare ce împiedică formarea unei imagini de sine sănătoase şi generează tipare rigide de comportament şi gândire.
Prin urmare, este foarte important să nu privim perfecţionismul ca pe o simplă trăsătură de personalitate accentuată sau să ne lăsăm seduşi de energia şi rezultatele pe care le poate genera, închizând ochii la suferinţa profundă pe care o maschează. Parafrazând-o pe analista Marion Woodman, doar zeii sunt perfecţi, noi putem fi, în cel mai bun caz, compleţi, cu bune şi rele, cu reuşite şi eşecuri răsunătoare şi mai ales cu perfecte imperfecţiuni.
Foto: Freepik
