Ambiția este unul dintre cele mai lăudate atribute ale succesului și ne este insuflată de mici: „Oamenii ambițioși reușesc în viață!” , „Trebuie să fii cel mai bun!", „Nu te opri niciodată din muncă!", „Poți mai mult!".
Cu toții vrem să fim mai buni, mai de succes, mai apreciați.
Dar cum ne asigurăm că ambiția ne ajută - și nu ne transformă într-un hamster pe rotiță, în vietăți care aleargă fără oprire, fără să ajungă nicăieri și care uită de ce au început să alerge?
Cum devine ambiția un dar și când se transformă într-o povară?
Ambiția - virtute sau capcană
Ambiția este motorul care ne împinge să creștem, să ne dorim mai mult, să ne atingem obiectivele, să devenim mai buni. Dozată greșit, însă, va începe să apese asupra ta ca o presiune continuă, ca o lamă rece pe care o simți mai mereu aproape de gâtul tau, ca o eternă goană după validare, în care nimic nu este vreodată suficient, în care fiecare realizare te bucură preț de-o secundă, ca mai apoi să te simți dator sau datoare să alergi către următorul obiectiv.
Imaginează-ți un copil care obține 10 la matematică. E fericit, înseamnă că munca lui a dat roade. Doar că, în loc de un: „Bravo, ai muncit mult, mă bucur pentru parcursul tau, dar și pentru rezultat!", aude un: „E bine, dar asta nu înseamnă că poți să te relaxezi! E ușor să ajungi în top, dar mai greu să rămâi acolo!”
Entuziasmul dispare, iar în loc de satisfacție, rămâne doar senzația că oricât ar face, nu este suficient.
Dacă acest tipar se repetă, acel copil va deveni adultul care nu știe să se bucure de reușite. Care simte mereu că mai are de demonstrat ceva, că succesul lui e fragil, că fericirea vine doar din „următorul obiectiv atins".
Cândva, poate, acel copil ai fost tu.
Ce ne motivează să muncim, să luptăm, să creștem? Există două tipuri de motivație:
• Motivația intrinsecă – Faci un lucru pentru că îți place, te pasionează, îți aduce satisfacție personală. Nu te interesează prea mult dacă îți aduce bani sau recunoaștere (ar fi minunat dacă ar face asta, dar, chiar și fără, simți împlinire).
• Motivația extrinsecă – Muncești pentru note mari, promovări, premii sau aprecierea celor din jur, pentru rezultat.
Problema apare când întreaga noastră motivație vine exclusiv din exterior: muncești pentru ceilalți, pentru cum te văd ei, pentru cum te vezi tu în comparație cu ei. Succesul tău devine efemer și nevoia de validare devine un cerc vicios.
Reușitele tale sunt exclusiv despre rezultat, nu despre drumul pe care l-ai parcurs până la finish, nu despre proces.
Dar asta nu înseamnă că toată ambiția este nocivă. Diferența o face echilibrul:
1. Ambiția sănătoasă – Te motivează să crești, dar îți permite să te bucuri de progres. Este o stare echilibrată în care dorința ta de performanță este frumos împletită cu pasiunea, iar succesul este și despre proces, nu doar despre destinație.
2. Ambiția obsesivă – Te face să simți că nu ești niciodată suficient de bun, că indiferent câte reușite ai avut, nu ajung să umple golul interior. Încerci să acoperi lipsa abilității tale de a accepta imperfecțiunea cu încă o bifă a proiectelor nesfârșite care, pe cât de mult crezi că te vor salva din calea vidului interior, pe atât de mult te lasă obosit și confuz: de ce nu pot să mă bucur? Poate dacă fac mai mult, mai bine. Sau poate că nici nu mai are sens să încerc, ajung în același punct.
Cum transformi ambiția într-un aliat?
1. Lucrează spre a înțelege că a fi ambițios nu este întotdeauna o calitate, mai ales dacă nu există echilibru.
2. Identifică povestea pe care ți-o spui atunci când ai un nou obiectiv: de ce spui „da”? Te motiveză și alte lucruri în afara celor exterioare ție? Când a fost ultima data când ai făcut ceva nu pentru a demonstra sau a câștiga, ci și pentru a te bucura de proces?
3. Setează obiective SMART (Specifice, Măsurabile, care pot fi Atinse, Relevante, cu Termen-limită).
4. Sărbătorește progresul, nu doar rezultatul final. Fii tu părintele de care aveai nevoie atunci când luai 10, dar și atunci când luai 5. Fii tu părintele care îți spune cât se bucură pentru procesul și progresul tău, care te apreciază și laudă pentru efort, nu doar pentru rezultat. Vorbește-ți exact așa cum aveai nevoie sa ți se vorbească atunci, pentru că atunci a început totul.
5. Învață să te bucuri de pauze – odihna nu înseamnă stagnare, însa cândva ai ajuns sa asociezi a sta, a nu avea un plan, a te relaxa cu a pierde controlul sau cu lucruri negative. Succesul nu există prin absența pauzelor, ci cu ajutorul lor.
6. Exersează recunoștința – fii prezent și mulțumește pentru ceea ce ai realizat deja. E tare ușor să uiți de unde ai plecat și unde ai ajuns atunci când fugi mereu după urmatorul obiectiv. Ia o pauză, privește în jur, bucură-te pentru o clipă de ceea ce ai făcut, de ceea ce ai, bucură-te de „aici” și „acum”.
7. Pune accent pe motivația intrinsecă – fă loc pasiunilor, nu doar rezultatelor, întreabă-te des, sincer și fără judecată: ce m-ar bucura acum?
Uite și un exercițiu practic pentru tine, cel care vrea să se joace și să exploreze:
Timp de o săptămână, notează în fiecare seară trei lucruri pe care le-ai făcut și pentru care ești recunoscător ție, indiferent cât de mici sunt. Observă cum se schimbă perspectiva ta asupra succesului.
Ambiția este o resursă extraordinară, dacă învățăm să o echilibrăm cu relaxare și acceptarea imperfecțiunii.
Am fost educați să ne dorim mai mult, să ne depășim limitele, să nu ne „culcăm pe o ureche”. Dar ce se întâmplă când această dorință de progres ne răpește bucuria prezentului și ne aruncă într-o goană continuă după mai bine, mai mult?
Dă-ți puțin răgaz și desprinde eticheta omului ambițios. Vezi: cine se află sub ea?
Foto: Freepik
