În orice caz, probabil o să ne dăm cu toții seama că personajul-povestitor sună trist și, inevitabil, oarecum resemnat, pentru că e și el un mic animal de oraș dornic de companie. Un șobolan ieșit noaptea la ronțăit, în căutarea unui ochi de apă. Tot așa, cînd zici șobolan, pare că tragi după tine toate sensurile negative pe care le-am lipit de viețuitoarea asta – lașitate, mizerie, duplicitate. Doar că nu-i chiar așa. Șobolanii-s înțelepți, au un adînc sens al comunității, mînuțe aproape umane și doi ochi strălucitori ca niște mărgele lustruite. Ei ar trebui să fie în heraldica oricărui mare oraș: un șobolan cu blana moale, ridicat pe picioarele din spate, cu coada golașă semețită în formă de S. Într-una din lăbuțele umane ține o halbă de bere, în cealaltă un cappuccino în care un barista cu coc a făcut o inimioară din spumă de lapte. La picioarele lui, încolăcit ca șarpele înțelepciunii – metroul. Deasupra va scrie, previzibil, Vive ut vivas. Dar să ne întoarcem la poveste, oricît de nemeșteșugit va fi ea spusă.
În vremurile bune, pe cînd cîrciumile erau deschise înăuntru, pe lîngă alte chestiuni, desigur, importante, mă obseda o chelneriță care nu mă plăcea deloc-deloc. Mi-am sucit și mi-am învîrtit mintea în încercarea de a identifica motivul pentru care se întuneca la față cînd mă vedea la masa din colț. Poate nu am fost destul de generoasă cu ea la notă. Ba am fost. Poate m-am apucat brusc să vorbesc la telefon în timp ce ea stătea în picioare cu carnețelul și cu pixul în mînă lîngă masă. Iar eu, printre chestiunile extraordinar de importante dezbătute la telefon, i-am arătat cu degetul pe meniu ce vreau. Iar ea a gîndit: „Dar nu te poți opri o secundă, bitch, ca să putem comunica omenește? Că sînt și eu o ființă cu sentimente, nu un obiect nevoit să scrie ce ciorbă îți trebuie ție azi”. Nu am făcut nici asta. Te-ai îmbătat. Nu. Ai spart pahare. Nu. Ai stat ultimul client și ea te-a așteptat cu picioarele umflate de atîta alergătură. Nu și nu. Am spus însă „vă rog” și „mulțumesc”, „dacă se poate” și „dacă sînteți amabilă”. M-am gîndit apoi că poate așa era cu toată lumea. Ba nu, uite, dincolo chiar zîmbește și e chiar drăguță cînd i se luminează fața. Asta e, mi-am zis, poate e ceva în aerul meu care o întoarce pe dos. Ca amicul ăla din liceu care, la două zile, apărea cu ochiul umflat. Plana un deochi asupra lui, bietul, că dacă erau cinșpe într-un grup, el era singurul care-și lua bătaie. Din cinșpe oameni, el era alesul. El era dat afară din clasă dacă făceam hărmălaie, el sfîrșea fugărit de cîini sau bătut de golanii de la colțul blocului. Poate așa și eu, făceam parte din categoria celor care nu-i plăceau acestei doamne. Fără o explicație anume.
Acuma, obsesia de a găsi un răspuns pentru atitudinea ei are, desigur, o explicație. Toată viața m-am străduit să mă placă lumea. Habar n-am de ce aveam nevoie de semivalidarea asta, dar, conștient și nu, m-am chinuit să plac. Psihanalizabil, desigur. Ieșită din coconul unei familii protectoare, în care adevărurile urîte nu existau, pare-se că nu eram deloc pregătită pentru lumea adevărată. Chiar și așa, am avut destul de mult noroc. M-a plăcut învățătoarea. M-a plăcut profa de engleză. M-a plăcut Rozica de la bloc (aia care avea țîțe de la unșpe ani și bătea pe toată lumea). Am sărit din piatră-n piatră prin facultate și o bună perioadă după aia. Incidentele minore nu contau pentru că nu erau analizate, iar teflonul intact al tinereții mele suplinea doza de nesimțire. Doar mai tîrziu lucrurile astea au început a fi vizibile. Tipul ăsta pentru care se pare că nu exist. Colega care mai că nu pufnește cînd mă vede. O mătușă îngreunată de istorii de familie în fața căreia port un aparent stigmat moștenit pe linie maternă. Chelnerița asta. Dar, nu știu cum, odată cu certitudinea că nu ești nicidecum special, nici un etern Peter Pan, vine și o ușurare: nu e chiar deloc nevoie să te placă toată lumea. Dar, totuși, chelnerița asta. Uite că mi-e dor de ea și, bănuiesc, acum, și ei de mine.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
Text aparut in Dilema veche, nr. 866, 12 - 18 noiembrie 2020
