Bucureștiul e prăbușit în sine în resturi de sarmale, rămășițe de petreceri sau în mahmureli transformate încetul cu încetul în depresii care încep să roadă ca viermii. Unul dintre îngerii de Crăciun pe care i-am pus prin casă arăta plin de speranță acum o săptămînă-două, cu inima lui de sticlă ținută în niște palme mici. Mă uit la el și brusc nu-i mai pricep rostul, luminile din geam au rămas stinse, cin’ și de ce să le mai aprindă, văd numai cablurile și firele goale cum atîrnă urît. Am de lucru, am mult de lucru, iar orizontul de fugă se îngustează amenințător.
Telecomandă, Netflix. Prin secțiunea Trending now, sau Popular on, nu mai știu, o serie Headspace Guide to Meditation. Bineînțeles că apăs play. Aș face orice altceva acum numai să evit reînchingarea la o lume plină de termene-limită. Bine c-o ai și p-aia, îmi trece un gînd prin cap, da, sigur, mulțumesc pentru oportunități. Repet mantra recunoștinței, fără convingere, doar m-o ocoli ghinionul. Așadar, play Headspace Guide to Meditation. E o serie aparent făcută de un tip care și-a dat dracului job-ul, casa și trecutul ca să plece în Himalaya să se facă călugăr budist. Nu, serios, există clișeu mai mare? Mă gîndesc imediat că, dacă pornesc de la premisele astea, chiar că nu mai fac nimic. Puțină încredere, puțină deschidere, ce contează că jumătatea care se vrea sarcastică a ființei tale se uită deja amuzată la cealaltă jumătate a ființei tale?
Omul a ajuns așadar călugăr budist, a trecut prin mîinile a diverși mentori (hello, mister Miyagi!) și împărtășește acum cu noi tehnicile astea de relaxare și de mindfulness. Pe ecran curg niște bile portocalii care urcă și coboară dealuri bleu, vocea lui e blîndă, calmă, liniștitoare. Îmi spune că e OK dacă nu reușesc din prima, că se întîmplă tuturor, că gîndurile negre sau gîndurile mundane se luptă cu ghearele și cu dinții să ne cotropească mințile, ca iederile veninoase. Mă rog, interpretarea mea, dar ăsta e sensul. Că o să reușim împreună să trecem peste ele și o să cîștigăm cîteva clipe de pace, de gol binefăcător, de rupere vindecătoare.
Așază-te comod și respiră adînc. Inspiri adînc pe nas, simți cum plămînii expandează, de cînd n-ai mai respirat așa de adînc, tu, care respiri scurt, din capul pieptului, repede și agitat ca păsările? Plămînii mei hrăniți cu nicotină se dublează, o tuse eliberatoare țîșnește ca o ghiulea de tun, poate mă las iar de fumat? Lasă, nu acum, e prea mult pentru prima oară, mă concentrez pe respirație. Plămînii expandează, apoi expiri și simți cum trupul se golește, stomacul se face concav, ești o semilună umană, mușchii se relaxează. Faci asta de cîteva ori, vocea blîndă a omului mă însoțește și mă ghidează, face pauze acolo unde e nevoie, e clar că i-au trecut prin mîini mulți ca mine. Mă gîndesc la asta cînd n-ar trebui să mă gîndesc la nimic, brusc mă văd de undeva de sus: un om pe o canapea cu ochii țintă în niște bile portocalii. Mă trag de păr de acolo de sus, înapoi la respirație. Nimic nu e penibil, nu te judeca atît de aspru.
Respiri-inspiri adînc, te oprești puțin, revii la respirația ta normală pe care trebuie s-o conștientizezi. Cum se ridică și se lasă stomacul. Sau pieptul. Sau orice zonă cu care respiri. Nu te gîndești la nimic, omul știe ce zice, ești conștient și de încăperea în care ești, și de zgomotele din jur. Aud telefonul cum bingăne de mai multe ori din camera alăturată, vecinul-milenial e la al treilea rave consecutiv, cum rezistă și de ce vorbește atît de tare, afară cineva trîntește tomberoanele prin curte. Respir, și toată mașinăria trupului meu cu arcurile întoarse cu cheia pînă la înțepenire cedează cu un clic puternic la ceafă. O lumină caldă începe să te străbată încet din creștet pînă în tălpi, spune omul. Dincolo, telefonul e isteric, chiar trebuie să mă ridic, o avalanșă de îngrijorări mi se prăvălește înapoi în sistem. Dar am fost 0,002% zen. Mulțumesc, omule, mai încercăm și mîine.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
Aparut in Dilema veche, nr. 874, 7 - 13 ianuarie 2021
