Am observat pe rețelele sociale multe postări cu rezoluții pentru noul an, cu liste de dorințe profunde și mi-am pus si eu două întrebări esențiale: ce las în urmă în anul 2022 și ce iau cu mine în 2023.
Într-o primă clipă, am răspuns automat, încercând totuși să găsesc cuvintele potrivite care să exprime ceea ce simt. Mi s-a părut că nu le-am găsit cu adevărat. Că acele cuvinte așternute pe hârtie erau seci și, parcă, lipsite de substanță. Că adevărul era în mine, mai mare și mai frumos, demn de recunoștință profundă, până în ultima celulă. Și mi-am dat atunci voie să ies din încrâncenarea de a găsi cuvintele potrivite. M-am mulțumit cu ce a venit pe moment pentru mine.
Apoi am ieșit afară să profit de soarele cald și blând și să fac o poza minunatului tablou pe care l-am terminat la trecerea dintre ani. Și atunci am realizat că acest tablou mă reprezintă pe mine, ce am învățat în vechiul an, ce am integrat, cine sunt și cum sunt.
Pânza aceasta, pe care acum o vedeți plină de viață și sensibilitate, a trecut printr-un proces anevoios de transformare. La un moment dat, pictam floarea feminității și am văzut o imagine care a rămas cu mine, pe care o găseam plină de semnificații și mi-am dorit să o pictez pentru mine, să o am acasă. Am pictat-o pe jumătate, dar mă simțeam de parcă aș fi mers cu frâna trasă. Era mai mult un proces al minții, decât unul intuitiv și m-am oprit. Nu mă simțeam liberă pictând, ci constrânsă. Ca și cum era o compulsie de a face și poate și de a-mi demonstra că pot, așa încât am oprit procesul pentru că nu m-am regăsit/recunoscut în el.
După o vreme, regăsind în casă tabloul neterminat, m-am încăpățânat să fac tot posibilul să îl termin, ca și cum era o misiune. Am confecționat, pe rând, flori din diverse materiale, pe care le-am aplicat și dat jos și apoi iar aplicat pe pânză, până am simțit că tabloul pur si simplu mi se împotrivește. Asta m-a făcut să renunț la ideea de a continua tabloul în această formă. Pentru mine, pictatul este un soi de rugăciune, de meditație, iar acum părea un câmp de luptă. Așa că am acceptat că acest drum, această cale nu este pentru mine, nu mă reprezintă.
Momentul meu de acceptare
Așadar, de Echinocțiu i-a dat drumul, dar fără intenția conștientă de a face acest lucru în această zi cu o semnificație anume. Atunci a fost momentul meu de acceptare și, totodată, de renunțare. Am luat un cuțit și am îndepărtat cu greu ce pusesem pe el, elementele cu care îl încărcasem ca să „corespundă”. Și în acest proces de a da jos toate aceste straturi, aproape că am distrus pânza. Dar, paradoxal, eram fericită că, în sfârșit, am acceptat realitatea, nu mai puteam duce la bun sfârșit ceea ce începusem, nu mai doream să continui pe această cale. Nu mai rezonam cu ce era acolo, fusese doar o infatuare a minții, nu mai era nimic venit din mine acolo. Esența mea nu se mai regăsea în acea lucrare, oricat de mult iubeam pânza și aș fi vrut să îi dau viață.
Interesant este că, atunci când am văzut pânza ciuntită, plină de lipici, „dezbrăcată” de formă, atunci am simțit că ceea ce urma să vină pe pânză, prin mine, îmi va umple inima de bucurie. Nu aveam nici cea mai mica idee ce urma să pictez. Am zis „ce va fi, va fi”, iar dacă nu voi reuși să recuperez această pânza, renunț la ea împăcată cu mine.
Așadar, am luat pânza și am căutat pasta modelatoare ca să încep procesul de restaurare, de re-Facere. Am descoperit că nu mai am pasta de structură cu care eram obișnuită să lucrez și am început din nou să mă agit, pentru că nu puteam face lucrurile așa cum știam să le fac. Cu tehnicile pe care le cunoșteam și care mă ajutau să controlez rezultatul final. Am observat agitația și frustrarea crescândă. Mi-am dat voie să simt agitația, nu am mai alungat-o. Mi-am dat seama că este doar un mesager. Și atunci am realizat. Am realizat cu uimire că aveam tot felul de așteptări de la actul creator – a se citi Creație - și de la mine, în raport cu actul creator simbolizat de pânză. Despre cum ar fi trebuit să decurgă procesul creativ. Am construit pe pânză și am dărâmat repetitiv.
Un Meșter Manole contemporan și exigent, ca și cum pânza îmi datora ceva: împlinirea și bucuria mea de viață.
Iar pânza mi-a opus rezistență până în punctul în care am acceptat să mă opresc și să înțeleg că așa abordam viața și relația mea. Eu pot, eu fac tot posibilul și poate chiar și imposibilul, dacă e nevoie, ca să iasă. Am realizat că am perioade lungi de acceptare și sunt bine cu mine, până când îndârjirea aceea iese din nou la suprafață și vrea cu încăpățânare să facă... Și atunci ies din energia mea firească, nu mai curg ca o apă, ci simt nevoia să (îmi) dovedesc.
Arta, portalul spre mine însămi
Abia în momentul în care am acceptat că nu iese ceea ce îmi doream eu inițial, că nu e în mine acea imagine, că așteptările mele stau în calea creativității, că e o luptă în mine care mă blochează, atunci am înțeles cu adevărat. Când mi-am dat voie să renunț, doar am fost. Am fost eu, așa cum sunt și așa cum nu sunt.
Mi-am dat, astfel, voie să experimentez pe pânză cu ceea ce aveam în casă: un pic de pastă aici, câteva modele ici și colo, așa cum au venit către mine. Primele „bandaje” ale tabloului pe care îl alienasem cu așteptările mele: bandaje florale, dulci, blânde, în curgere liberă, din ființa mea, alese intuitiv de sufletul meu.
Am lăsat apoi pânza să stea și să se așeze, să se matureze, să îmi aducă ea semnul că e pregătită pentru „o nouă viață”. În 29 și în 31, pânza s-a deschis, ca un portal, iar mâinile mele au urmat ca un dirijor o melodie cunoscută doar de sufletul meu. Nici nu știu când am terminat. Pur și simplu, am simțit cum mă cuprinde și se cuibărește în mine o pace imensă. Eram acasă.
Sunt Acasă în mine, iar asta îmi umple inima de bucurie.
Un An Nou în care să auziți mereu cântecul de bucurie al inimii voastre, dragi prieteni !
