Ani de zile am trăit sub imperiul lui TREBUIE. De când mă trezeam și până mă culcam, trebuia să fac zeci de lucruri. Agenda mea personală era foarte încărcată. O agendă pe care, să ne-nțelegem, mi-o creasem eu singură, nesilită de nimeni. Trebuia să fac și aia, și aia, și ailaltă. Tot ce auzeam că fac alții și mi se părea interesant, trebuia să fac și eu. Și când spun că trebuia, nu spun că îmi propuneam. Era mult mai mult de-atât.
Punea stăpânire pe mine un fel de urgență, un fel de frenezie că, gata, acum, imediat, trebuie să fac loc în viața mea și pentru activitatea asta.
Cum naiba trăisem până acum fără ea? Uite de ce nu venise încă la mine fericirea aia durabilă, fericirea aia care nu mai pleacă niciodată, fericirea aia pe care o căutasem mereu: fiindcă nu știusem că trebuie să fac și lucrul ăsta, să îl adaug și pe el la lista interminabilă și imposibilă de activități indispensabile pe care o începusem demuuuult, demult de tot, și pe care continuam să o îmbunătățesc în fiecare zi, neobosită.
Când drumurile spre fericire se bat cap în cap
Când am auzit prima dată o idee de genul învață să te relaxezi, am fost simultan iritată și curioasă. „Cum adică să te relaxezi? Păi ce, viața e ca să te relaxezi? Viața e ca să faci cât mai multe lucruri, să ajungi cât mai departe", zicea, revoltată, o parte a minții mele. „Da, da, întotdeauna am zis ca viața trebuie savurată pe-ndelete, stând câteodată și nefăcând nimic, că oamenii care aleargă întruna de la o sarcină de rezolvat la alta și de la o activitate la alta nu înteleg nimic din ce e important în viață. Am zis, dar nu m-a ascultat nimeni", intervenea cealaltă parte a minții mele. Pentru că, să fie clar, ori de câte ori vreau să înțeleg un lucru important sau să iau vreo decizie, pot conta 100% pe cele două voci din capul meu: ele vor striga la fel de tare, vor fi egal de vehemente și vor proclama chestii total opuse una celeilalte. Și cum eu n-am vrut niciodată s-o supăr pe niciuna dintre ele, am făcut, evident, ce mi-au zis amândouă, așa că am trecut succesiv de la o extremă la alta, cu aceeași convingere și râvnă de fiecare dată. Noroc că, în timp ce eram ocupată cu extremele astea, s-a strecurat în viața mea, pe nesimțite, o chestie foarte interesantă, la care nu mă gândisem niciodată: vârsta de patruzeci și ceva de ani.
Salvatoarea mea, vă spun cu mâna pe inimă! Ea m-a învățat niște lucruri absolut normale și firești. Atât de normale și de firești, încât e clar că habar n-aș fi avut ce să fac cu ele pe la 20-30 de ani. De fapt, ea m-a învățat lucrul cel mai important, ăla care rezolvă majoritatea problemelor, ăla care, deși pare banal, e de fapt uriaș: echilibrul. M-a învățat că am nevoie să fac multe lucruri, dar am nevoie să mă și relaxez, că activitatea (frenetică uneori) și odihna nu se exclud reciproc, ci se completează una pe cealaltă. Mindblowing, I know. Cine s-ar fi putut gândi la una ca asta? În niciun caz eu cea din trecut.
Primul meu an fără rezoluții
Asa că anul ăsta l-am început fără să mai iau vreo hotărâre anume, după ce, în anii trecuți, la fiecare 1 ianuarie îmi propuneam câte ceva. Nu am nimic împotriva hotărârilor de felul ăsta - ba chiar cred că dacă nu ai un plan în viață, ești ca o frunză în vânt, iar asta sună foarte poetic la 20 de ani, nu și la 40 - doar că acum cred în echilibru. Iar echilibrul îmi cere ca după ani de planuri aproape obsesive, acum să mă țin doar de o rutină simplă și să fac loc în viața mea multor lucruri pe care înainte le consideram mărunte și incompatibile cu măreția planurilor mele. Pe lângă asta, acum cred în pașii mici care mă duc acolo unde trebuie să ajung - ceea ce înseamnă că s-ar putea să nu ajung acolo anul ăsta, așa că o hotărâre de Anul Nou nu-și mai are rostul. Nu mai cred în salturile extraordinare, care îți aduc o fericire peste noapte. De fapt, apropo de fericire, mai exact de fericirea aia durabilă, care nu mai pleacă niciodată și pe care eu (poate că și voi) am căutat-o toată viața, am descoperit nu de mult un lucru interesant de tot legat de ea. Pe care promit solemn că o să vi-l povestesc data viitoare!
Foto: Pexels
