Dacă ar fi să descriu unde mă aflu acum în relație cu mine însămi, aș spune că, de ceva vreme, sunt un Observator al propriei mele vieți. Privesc cu curiozitate, dar și cu blândețe, încercând să înțeleg de ce determinarea care m-a definit atât de mult în trecut pare acum mai puțin accesibilă în plan personal.
Un prim aspect pe care l-am observat este că am renunțat la a mai pune întrebări, la a crea spațiu pentru reflecție, deși, paradoxal, continui să îmbrățișez vulnerabilitatea ca parte din călătoria mea. În octombrie, anul trecut, mi-am pierdut vocea pentru o bună perioadă de timp și astfel, m-am simțit dezgolită și parcă lipsită de însăși sursa puterii mele.
Vocea îmi mai dă, încă, rateuri: nu mai pot să cânt, ceea ce crează o frustrare ca un bâzâit continuu în jurul meu, dar, în același timp, sunt conștientă că viața, Universul încearcă să îmi spună ceva. Am descoperit că mi se schimbă vocea, nu doar vocea exterioară, ci și cea interioară, când, pe un grup de management al visului, mi-am spus povestea fără să o gândesc prea mult, într-un context în care nu m-am simțit inspirată să scriu și, totuși, postarea mea continuă să primească uimitoare aprecieri: „Mi se pare fascinant tot ce ai scris! ”, „Asta da viață plină, binecuvântată! Felicitări pentru forță, putere! ”, „Mă înclin! ”, „Sunteți un vulcan de dăruire! Respect!”
Citind aceste comentarii, mi-am dat seama că aceasta sunt eu, descrierea de acolo mă reprezintă, acestea sunt fapte reale din viața mea, iar modul în care m-am raportat la ele reprezintă viziunea mea de acum. Dintre toate poveștile pe care le-am spus despre viața mea, cu aceasta mă simt cel mai confortabil, fără să vreau să impresionez, fără să vreau să par ceva anume. Eu, de mână cu adevărul gol-goluț. Și ce surpriză a fost să mă descopăr prin ochii femeii care am devenit, care sunt azi!
În acest context de regăsire, m-am gândit să abordez și ultima redută a redescoperirii mele, noua formă a corpului meu, pe care încă nu o pot suprapune, ca imagine, peste cine sunt. Aceste forme care îmi par încă străine, deși simt că relația cu corpul meu s-a ajustat considerabil în ultima vreme. Dacă de când am adunat aceste kilograme în plus mi-am spus mereu că nu mai investesc în haine până nu revin la greutatea inițială, cea cu care sunt obișnuită, anul trecut mi-am dat seama că îmi face bine să îmi cumpăr haine frumoase, în culori vibrante, care mă reprezintă. Realizez însă că în relația cu corpul meu încă sunt pe teritorii nemarcate, încă mai caut un Tărâm al Făgăduinței, dar nu știu de ce îl caut. Ce îmi lipsește.
Poate că ceea ce îmi lipsește nu este altceva decât acea stare de confort interior, acea liniște care vine dintr-o acceptare sinceră a fiecărei părți din mine. Mă întreb adesea dacă dificultatea pe care o simt acum nu este legată de „mușchiul voinței” – acea capacitate de a spune nu tentațiilor, de a alege conștient căi mai dificile, dar mai valoroase.
Am descoperit că sunt momente în care voința mea, exact ca un mușchi fizic, obosește. După zile pline la lucru, în care am de luat decizii constant, mă trezesc că seara aleg opțiuni mai rapide și mai puțin sănătoase. Nu pentru că nu știu ce ar fi mai bine pentru mine, ci pentru că energia necesară pentru acea alegere este deja consumată. Și, după o analiză lucidă, mi-am dat seama că viața mea s-a schimbat radical față de timpurile când cei din jurul meu erau impresionați de determinarea mea fără limite. Au apărut elemente noi, care reconfigurează harta alegerilor mele:
Mai multe responsabilități, mai mult stres
Viața mea profesională a devenit tot mai complexă, iar timpul pe care mi-l dedicam mie însămi sau gătitului, organizării meselor s-a diminuat în favoarea responsabilităților. Rolurile profesionale pe care le joc aduc cu ele priorități diferite și un stres care uneori pare să sufoce motivația. Uneori, după o zi lungă de lucru, mă surprind că uit să mă opresc și să mă bucur de o masă făcută cu grijă. Mă trezesc că mă îndrept către soluții rapide, în fața unui ecran, chiar dacă știu că nu mă ajută pe termen lung.
Oboseala mentală și emoțională
Fiecare provocare acumulată și fiecare situație dificilă și-au lăsat amprenta asupra mea. Chiar dacă nu realizez pe moment, aceste momente scad energia mentală necesară pentru a păstra motivația. De exemplu, încep să mă simt copleșită atunci când toate responsabilitățile – acasă și la lucru – par să se acumuleze. Uneori mă surprind că mă auto sabotez, lăsând oboseala să mă conducă spre alegeri mai puțin sănătoase.
Schimbări în chimia creierului
Pe măsură ce trec anii, hormonii responsabili de motivație – dopamina, serotonina – pot fi influențați de oboseală, stres sau stil de viață. Mă simt mai puțin energică, în ciuda dorinței de a face schimbări. Sunt momente în care simt că nu am energia să pregătesc mese elaborate, cum făceam odinioară petrecând ore în șir în bucătărie, chiar dacă știu că acestea m-ar face să mă simt mai bine. Aleg să simplific lucrurile, dar asta uneori vine cu vinovăție.
Percepția diferită asupra provocărilor
Ce părea simplu în trecut poate părea mai greu acum. Nu pentru că am devenit mai slabă, ci pentru că perspectiva mea asupra lucrurilor s-a schimbat. Mi-am dat seama că acum văd fiecare abatere de la planul alimentar ca pe un eșec major. Această gândire alb-negru mă face să renunț mai ușor, deși știu că schimbarea presupune flexibilitate.
Lipsa sprijinului sau a încurajării
Uneori, mă simt izolatată și simt că nu mai am acea rețea de sprijin care mă motiva în trecut. Când sunt singură acasă și am de luat decizii, lipsa partenerului meu de viață mă face să mă simt nesigură. E mai ușor să renunț dacă simt că nimeni nu observă progresul meu. Acum câțiva ani, era el acolo, să observe fiecare schimbare, să îi simt privirea admirativă cum mă mângâie și mă motivează să merg mai departe cu ușurință. Spre deosebire de ochii aceia jucăuși și insinuanți, care promiteau Paradisul, ochii mei sunt critici și mă avertizează că mai e mult până să văd luminița de la capătul tunelului.
Sunt bucuroasă că am făcut aceste conștientizări, dar ele sunt, în acest moment doar o hartă a drumului către mine. Această călătorie este despre a-mi redescoperi puterea interioară. Am învățat că schimbarea nu vine din forțare, ci din blândețe, atenție și iubire pentru mine însămi. Este o călătorie spre mine, în care fiecare pas mic contează. Şi, chiar dacă uneori pare greu, știu că drumul încă merită să fie parcurs.
Foto: Freepik
