Deseori, în terapia clasică, expresia „moartea ego-ului" se referă la ideea că ego-ul trebuie să fie predat, astfel încât să poată să apară, din interior, un Sine adevărat.
„Moartea ego-ului" este văzută ca fiind absolut necesară pentru „trezirea" la un Sine adevărat și devine, astfel, un scop în sine. Adevărul este că, pe măsură ce ne creștem capacitatea de a ne manifesta de la nivelul Sinelui (esența noastră divină), devenim, în mod natural, mai puțin identificați cu ego-ul, mai centrati și mai liniștiți. Dar nu pentru că am încercat să eliminăm ego-ul.
Cum poți ajunge cu adevărat la tine
Cu adevărat poți transcede ego-ul doar atunci când îl observi, îl asculți și îi oferi iubire.
Cu alte cuvinte, o relație sănătoasă cu ego-ul tău este una bazată pe iubire, nu pe excludere.
O relație nevindecată cu ego-ul nostru înseamnă că ne aflăm într-o stare eternă de conflict intern între părțile din interior care încearcă să ne protejeze. Odată ce ne vindecăm relația aceasta internă, ego-ul poate fi mai puțin extrem în eforturile sale și va permite Sinelui să preia conducerea.
Ce reprezintă, de fapt, Ego-ul?
Îl poți privi ca pe un grup de subpersonalități, identitatea ta sau, pur și simplu, mintea ta.
Spre deosebire de Sine (esența ta), care este un rezervor nesfârșit de compasiune, conexiune și calm, ego-ul reprezintă o colecție de părți interne care face tot posibilul să te protejeze de un pericol real sau perceput. De asemenea, ego-ul blochează suferința și încearcă să împiedice rănile profunde din interior să iasă la suprafață.
În esență, este precum un bodyguard personal pentru copiii răniți din ființa ta, care caută să elimine problemele. Însă se întâmplă să analizeze greșit o situație sau folosește o abordare depășită și, fără să vrea, face mai mult rău decât bine. Pentru că ego-ul cunoaște doar trecutul și, de fiecare dată, îți va conduce deciziile și alegerile doar pe baza evenimentelor din trecut.
Ego-ul, un gardian al traumei
Uneori, oamenii evită să facă lucrări de vindecare mai profundă, deoarece atunci când au încercat să vindece răni vechi în trecut, simptomele lor păreau să se agraveze.
Au început să mănânce mai mult, să se angajeze în auto-vătămare sau să se simtă mai anxioși. La suprafață, acest comportament pare de neînțeles. De ce fugim de vindecare când încercăm să ne apropiem de ea? De fapt, are logică: părțile de protecție din psihicul nostru acționează, practic, ca niște gardieni.
Cu alte cuvinte, ego-ul este paznicul rănilor vechi și avem nevoie de permisiunea lui pentru a ne vindeca în profunzime.
Mai mult, se întâmplă frecvent ca părți ale ego-ului să nu poarte doar poveri și credințe personale din trecut, ci și poveri familiale, traume transgeneraționale ce au fost moștenite.
Sunt părți din psihic care pot decide, din loialitate și iubire puternică, inconștientă să preia destinul mamei, al tatălui sau al oricăruia dintre strămoși. Când ne împrietenim cu ego-ul și îi câștigăm încrederea prin înțelegerea și compasiunea noastră autentică, acesta se poate da deoparte, permițându-ne, astfel, să vindecăm cele mai profunde răni.
Deși nu toată lumea alege să lucreze cu trauma, îmbrățișarea ego-ului poate fi benefică în multe alte moduri. Odată ce ego-ul nostru este recunoscut pentru ceea ce încearcă să facă pentru noi, nu numai că va lăsa garda jos mai des, dar se va transforma și în ceva mult mai util și benefic pentru noi. Când există mai puține conflicte interne și mai multă armonie, viața devine mai ușoară.
Foto: Getty Images
