Am terminat masteratul astă-vară. Am studiat traducere și interpretare la Universitate, și la licență, și la master. Nu voiam să mă gândesc la ce voi face cu viața mea chiar de la începutul vacanței. Tradusesem o carte despre cum se crește vița de vie în Germania și cu banii mi-am luat bilete la Electric Castle și la tot felul de concerte. Ăsta era primul plan de după terminarea studiilor. Părinții mei m-au încurajat să petrec această ultimă vară de student cât de intens puteam. Ca o adevărată fiică rătăcitoare, mi-am petrecut vacanța la concerte, festivaluri, petreceri și în oraș cu prietenii.
Când începusem facultatea, mă vedeam interpret la Bruxelles, ca tata. Mă visam în cabină, cu o armată de angajați-elită care călătoreau și învățau limbi noi, pe banii Comisiei Europene. Voiam să fac ceva important și să port, ca doamnele care se perindau pe holurile instituțiilor, cei mai lucioși pantofi cu toc și sacouri italienești. Parcă puteam simți, deja, mirosul succesului. Vă zic eu, mirosea a „Scandal” de Jean Paul Gaultier.
Chiar îmi aduc aminte când tata m-a luat prima dată cu el la muncă. Am petrecut ziua într-o cabină goală, ascultând canalele de interpretare de germană și engleză în cască. La finalul zilei, am mers acasă, ne-am schimbat și am făcut un tur al barurilor de cartier de lângă clădirea de apartamente în care locuia tata. Viața lui de acolo a devenit visul meu și m-a motivat să învăț cu determinare.
Curajul de a recunoaște că asta nu e pentru mine
Masteratul l-am făcut la aceeași facultate. Mă apucasem, în primă fază de interpretare, după cum era de așteptat. Anul I a fost unul dintre momentele de cotitură din viața mea, când am realizat că meseria asta nu e pentru mine. În vacanța de vară dintre ani, am purtat un război interior aproape sinistru. Mă simțeam dezamăgită de mine. De ce nu mă simțeam bine aici? De ce nu luam note bune la interpretare? De ce nu țin pasul? Băi, Irinucă, ce ai? În fiecare zi, mă întrebam dacă sunt o loază. Până atunci, fusesem un student deștept și pregătit, fără emoții înainte de examene, sigură că sunt în locul potrivit. Acum, mi se părea că sunt mai degrabă un impostor. Tata nu era prea mulțumit de atitudinea mea, iar când i-am spus că vreau să îmi schimb specializarea, am simțit, după discuții destul de aprinse, că îl dezamăgesc pentru prima dată.
Cu toate astea, am decis să mă transfer la traduceri specializate. L-am sunat pe dragul meu profesor de germană, cu care am făcut și traducere și interpretare și i-am dat de veste. El m-a încurajat. Am vorbit cam o jumătate de oră. Îmi aduc aminte că mi-a explicat că în viață, nu putem rămâne unde nu suntem fericiți sau unde nu simțim că evoluăm. Îi puteam auzi zâmbetul prin telefon când mi-a spus cald „Irina, nu îți face griji. Ne vedem la cursurile de traducere”.
Acum ai timp!
Mama, de când am început facultatea, m-a asigurat că am timp. Lecția ei importantă despre anii pe care îi parcurg acum, la douăzeci și ceva de ani, este că încă am timp să fac schimbări. Sunt încă destul de tânără să o iau de la capăt. Și mi-a mai spus ceva. „Ai încredere în mintea ta, e mai deșteaptă decât tine.”
Revenind la vara mea, nu îmi propusesem o direcție. Așa cum am spus, vacanța mea a fost o tornadă de plecări, concerte și festivaluri. Am întâlnit oameni minunați, am descoperit muzică nouă, am revenit la ce mă făcea să mă simt în viață. Și, cu un bagaj academic mare, o minte, zic eu, destul de deșteaptă, o direcție incertă și o experiență culturală vastă, ce aș putea să fac?
Mama mea, în tinerețe, a făcut radio. Am fost fascinată de poveștile ei, ca orice copil care descoperă că, de fapt, părinții lui au fost mai „cool” decât ei. Îmi relata tot felul de experiențe, dintr-o perioadă cu care nu pot relaționa în totalitate, însă cu tinerețea pot. Tot ce știam, la început de drum, era că nu voiam să lucrez ceva anost.
Nu! Nu! Și iarăși nu!
Am fost căutată după absolvire de diferite multinaționale. Toate ofertele plăteau bine, pompau cu vouchere la săli de fitness în angajați și se lăudau cu expunerea pe piața globală, însă posturile vacante erau de call-center. Am refuzat tot. M-am ferit de corporații ca de hoții de cai.
A intervenit, desigur, și egoul meu. Mă gândeam, poate pe bună dreptate, poate din pură nesimțire, că am studiat prea mult, că sunt prea deșteaptă, ca să stau opt ore pe zi, să țipe la mine prin telefon diferite personaje din Germania sau America. Poate te gândești că, din cauză că sunt tânără, nu am apreciat un loc de muncă cinstit, servit pe tavă, care ar fi plătit mult prea bine o zgâtie, care și așa, nu are cine știe ce facturi de achitat. Și poate ai dreptate, dar nu asta mi-am dorit de la viață. Niciodată.
Știu că, întotdeauna, mi-am dorit să lucrez într-un mediu din care am ce să învăț, cu oameni inteligenți, dar distractivi, într-un domeniu care să mă împlinească. Pornind de la poveștile mamei, am venit la radio. Fără experiență în jurnalism, fără vreun articol publicat, doar cu o dorință arzătoare să învăț și să fac treabă bună. Fie vorba între noi, și pentru concerte. Rămâne secretul nostru.
Cum am ajuns aici
Am ajuns într-o sală de conferințe, care pe atunci îmi era străină, cu editorul mare. I-am cerut să fac un stagiu și i-am spus ce calificări am, chiar dacă nu se potriveau întocmai cu ce făcea lumea pe aici. La început, făceam exerciții de scris și încercam să bag la cap sfaturile și corecturile șefului meu. Am și fost trimisă, fără să știu la ce să mă aștept, la primele evenimente.
Așa, aruncată în gura leului, cum eram, mă simțeam foarte fericită.
Articolele mele deveneau din ce în ce mai bune, aveam inițiativă și eram ambiționată de faptul că îmbinam pasiunile mele cu munca serioasă. În sfârșit, am găsit chestia mea.Sper, încă sunt la început. Dar, deocamdată, simt că sunt pe drumul cel bun.
Ce m-a ajutat să primesc de la ai mei:
Sfatul de aur al mamei mele: să rețin că am timp. Tinerețea, printre altele, îți oferă posibilitatea de a face greșeli, fără ca ele să îți definească parcursul în viață.
Dreptul să mă răzgândesc. Am avut exemplul alor mei, dar fără așteptarea de a le călca pe urme. A contat să-mi extindă orizonturile, dar și mai important a fost să-mi dea libertatea de a alege. M-au călăuzit, nu mi-au dictat.
Încrederea că, dacă o cale nu mi se potrivește, pot alege altceva, oricât efort, timp și bani am fi investit în acea cale. A fi sincer cu tine și a spune „nu e pentru mine" nu e un eșec. Foarte probabil, e doar începutul unei noi aventuri care ne împlinește mai mult.
Încrederea în propria autenticitate. Încă țin literă de lege ce mi-au spus ai mei: „Ai încredere în mintea ta, e mai deșteaptă decât tine”. Asta o aplic peste tot. Prima dată când mama mi-a spus asta a fost în clasa a VIII-a, înainte de examenul de capacitate. Luasem niște note praf la simulări din cauza emoțiilor, dar cu această vorbă în minte, am reușit să intru la un liceu excepțional. De atunci, am deplină încredere și merg pe acest principiu.
