Acum aproape o lună, am citit o postare pe Facebook prin care se făcea apel la voluntari care să dedice săptămânal două ore unor copii de clasa a II-a cu nevoi la matematică și română. Am acceptat provocarea și, la câteva săptămâni, mă aflam în fața unui ecran pe care au apărut fețele a trei băieței adorabili. Fiind la prima experiență de acest gen și având un ghem enorm de emoții, pentru că nu știam exact ce și cum să fac, am început să ne cunoaștem.
AT are 8 ani și vrea să devină pompier. SR are 11 ani și mi-a spus, puțin ezitant, că ar vrea să devină pescar. AU are tot 8 ani și visează la o carieră militară.
După ce am trecut de acest moment de sfială, lucrurile au început să curgă de la sine. Nu am să vă povestesc despre adunarea repetată și înmulțirile pe care le-am făcut în decursul unei ore și jumătate, ci o să vă relatez un moment care m-a înduioșat. Neștiind foarte multe încă despre modul în care ei reacționează în mediul școlar, m-am gândit ca prima ședință să fie una mai scurtă.
În consecință, am stabilit un număr de trei exerciții pe care să le rezolvăm împreună.
Totuși, mare mi-a fost surprinderea când AU, agitând mâna micuță cu două degete ridicate în fața camerei, m-a rugat, de la sine putere, să facem și următoarele două exerciții. Ceilalți doi l-au susținut. La finalul lecției, am observat că AT are probleme grave de pronunție, dar cunoaște mare parte din tabla înmulțirii. În timp ce AU și ST, deși se exprimă mai coerent, au probleme la adunarea repetată cu numere mai mari, nu cunosc decât o parte mică din tabla înmulțirii și nu prea pot face asocierea dintre adunarea repetată și înmulțire.
A doua ședință s-a derulat la distanță de o săptămână. Totul a mers strună, până când, la una dintre operații, SR trebuia să spună răspunsul.
Îl știa, s-a dovedit corect, însă a refuzat cu vehemență, timp de câteva momente, să îi dea glas sub pretextul că nu poate să-l pronunțe și se va râde de el.
După câteva negocieri, la care a participat și mama acestuia, am reușit să-l convingem. SR a scos, rușinat, un „ouășpe”. Totuși, după ce s-a convins că nu se va râde pe seama lui, s-a oferit să citească el următoarea cerință a problemei. În continuare, AU s-a alăturat micului exercițiu de literație. Mi-a părut rău că AT nu a mai avut nimic de citit, însă am aflat, ulterior, că el nu cunoaște încă toate literele. La finalul acestei sesiuni, am avut un moment de meditație. În ciuda situației educaționale precare, sentimentul de rușine este prezent.
După aceste două interacțiuni, am hotărât să stau de vorbă, mai pe larg, cu persoana care a inițiat această activitate. Să aflu mai multe detalii legate de situațiile copiilor și mediul în care se dezvoltă aceștia.
În spatele ecranului
Irina Onea este învățătoarea clasei a II-a, din care fac parte și acești trei băieței. Ea activează în cadrul ONG-ului Teach for Romania și este cea care a făcut apelul la susținere pe pagina sa de Facebook. A fost foarte încântată de modul în care am abordat situația, de cum au reacționat copiii după prima ședință și m-a încurajat să continui. Totuși, nu s-a sfiit să-mi arate adevărata realitate și greutățile cu care se luptă.
Copiii aparțin de două sate din comuna Feldioara, județul Brașov. Școala se află în satul Colonia Reconstrucția. Cum ajung cei mici la școală? Dimineața, Irina se duce în Colonie cu mașina personală, ia autobuzul și îl conduce spre Rotbav ca să-i aducă și pe ceilalți copii.
Deși a venit cu multă energie și cu încrederea că îi va putea ajuta pe toți, așa cum ea însăși a recunoscut, a descoperit mult mai multe lipsuri decât a luat în considerare.
În primul rând, există o diferență mare între copiii ai căror părinți au un nivel de educație mai ridicat, maximum 11 clase, și copiii ai căror părinți nu citesc. În cazul celor trei băieți pe care îi meditez, doar mama lui AT citește. În plus, mulți copii au cerințe educaționale speciale atestate prin acte care dovedesc tot felul de dificultăți cognitive. De altfel, ei nu înțeleg de ce este important să învețe. Prin corelație, părinții delăsători reprezintă o altă dificultate în comunitate. Deși înțeleg că educația este importantă, nu depun neapărat un efort.
În al doilea rând, legislația nu permite repetenția decât începând cu clasa a doua. Oricât de cinic ar părea, odată ce se ratează startul (recunoașterea literelor și citirea pe silabe), este foarte greu pentru un copil să mai recupereze în anii următori. Astfel, el ajunge în aceeași clasă cu aceleași carențe, cu risc crescut de abandon pentru că își pierde, pur și simplu, motivația și încrederea că poate face față. În cazul acesta, se adaugă și faptul că nu există un program remedial pentru cei care nu pot să țină pasul, iar programa nu permite lucrul diferențiat, adaptat pe nevoile fiecărui elev în parte.
Prin urmare, chiar dacă singura facilitate care există în comunitate este școala, ea, de fapt, nu oferă nimic. Nu dispune de logoped, de un psiholog sau de un program diferențiat de remediere pentru copiii cu lacune. Tot ceea ce înseamnă resurse didactice, a fost primit din donații sau cumpărat personal de Irina. Până și laptop-urile pe care dorește să le achiziționeze pentru a facilita orele de meditație au fost obținute printr-o persoană de contact de la o firmă de IT, la mâna a doua.
Raportul Național de Literație nu arată toată realitatea
Zilele trecute, a fost făcut public Raportul Național de Literație, în urma căruia a rezultat că un procent de 42% din numărul total de 14.796 de elevi examinați, prezintă analfabetism funcțional. În acest context, am fost curioasă dacă printre copiii examinați s-au aflat și cei 16 elevi pe care îi coordonează Irina.
Răspunsul a fost negativ. Alfabetarul, adică instrumentul folosit pentru a măsura rezultatele din studiu, nu îi spune nimic: „Nu am auzit de Alfabetar, nici măcar în cadrul ONG-ului unde lucrez. Am aplicat niște teste de literație emergente create de cei de la FNO, Școli cu Sclipici”.
O să spuneți, poate, că 16 copii nu ar fi schimbat semnificativ raportul. Totuși, depinde de câte scenarii similare există sau nu, de fapt, la nivel național. Dacă ar fi să facem un calcul simplu, procentual, am observa, că în cazul comunității Rotbav-Colonia Reconstrucția procentul elevilor care nu citesc atinge o valoare îngrijorătoare de 43,75%.
Foto: Irina Onea
