N-am avut o poză fancy cu Paștele de anul ăsta. Casa a fost întoarsă pe dos. Haosul dinaintea liniștii. Haosul necesar ca să creez apoi funcționalitate și bucurie.
„Eu n-am un loc al meu în casa asta!”, mi-am zis. Și am înțeles cât m-am dat la o parte.
Îmi dau seama că în toți anii în care am fost căsătorită, am avut o casă care nu era pe măsura mea. La propriu și la figurat. Dulapurile de la bucătărie erau prea sus pentru cei 160 cm ai mei. Colțurile, canturile, culorile prea masculine și întunecate pentru lumina din sufletul meu. Eram prezentă când s-au decis toate astea, dar nu știam că merit să fie bine și pentru mine.
N-am avut un loc al meu unde să închid ușa și să mă închid în universul meu, în liniștea de care aveam nevoie ca să mă încarc, să stau cu copiii mei interiori, cu neliniștile mele, cu punctele mele oarbe. Și, mai apoi, să mă întorc la copiii mei biologici dintr-un spațiu de liniște, de lumină și de aliniere.
Până să-mi închiriez un spațiu de birou, am lucrat de la masa din bucătărie. 6 ani.
Tot ce aveam legat de business-ul meu, un laptop, un încărcător, agenda și un pix, le aveam mereu într-un rucsac. Iar contractele, într-un dulap în sufragerie. La bucătărie nu aveam ușă, am zis să fie open space, așa că mă întrerupeam de fiecare dată când cineva avea nevoie de ceva de la bucătărie sau de la mine. Iar dacă era un spațiu comun și mai ales deschis, eu nu am știut cum să impun limita de intimidate.
După pandemie, când aveam cursuri seara, nu le făceam de la birou. Ci din camera fetelor, de la biroul Iuliei. Aici aveam ușă și am impus limita de intimitate. „De la 18 la 22, am curs, nu intrați”. Dar ele intrau și eu mă enervam. Ce pierdeam din vedere era faptul că eu eram intrusul în camera lor și nu invers.
Mă învârteam într-o seară prin casă să-mi găsesc un loc liniștit să citesc. La bucătărie mergea mașina de spălat, în sufragerie se uitau fetele la un film, în fosta camera matrimonială erau bagajele pentru vacanță înșirate peste tot. În camera fetelor nu aveam pe ce să mă așez.
O casă în care să-mi găsesc locul
Doar că, așa cum mi se întâmplă în viață, când o ușă mi se închide, alta mi se deschide. Slavă Domnului, acum apar în calea mea oameni care mă fac să văd și să creez funcționalitate și fluiditate în casa mea. Și să o fac pe sufletul meu. Camera fetelor să fie camera lor și acolo să-și creeze ele universul așa cum au nevoie, cu leduri colorate și postere pe pereți. Camera mea să fie doar a mea, cu cărțile mele, cu draperii galben turmeric și perne cu frunze metalice, iar sufrageria să fie un spațiu comun, pentru toate trei, pentru cine a rămas din familie și pentru toți prietenii pe care voi avea din nou curaj să-i invit la mine, fără să-mi mai fie rușine de cum arată casa.
Simt că îmi fac loc în viața mea și aduc lumina acolo unde mult timp a fost zbatere și lipsă de putere, de expresie de sine
Am trecut de la pereți roșii, mov și galbeni la pereți albi, de la mobilă wenge la mobilă albă, de la draperii grej, la verde mentă, de la pături bleumarin, la verde smarald, de la perdele gri la perdele albe. Simți și tu că aveam nevoie de alb, pur, curat? Am dat cu alb, ca și cum aș fi folosit o pastă corectoare, peste trecut, în timp ce cântam:
You don't own me
Don't try to change me in any way
I’m free and I love to be free
To live my life the way I want
You don't own me…
Cine mă ajută să fac schimbările de care aveam nevoie:
Gabi Ralea, Home Update Wizzard, mă ajută să maximizez ce am deja în casă pe noul flux și cu investiții minime, să dau spațiului un alt vibe. E atât de creativă și de empatică.
Ioana Moga, specialist feng shui, mă ghidează să aranjez mobila în așa fel încât să potențez energiile bune din casă. Și nu e doar poveste treaba cu energiile. O să vă povestesc cum am schimbat orientarea biroului și în jumătate de oră s-au înscris 3 persoane la curs.
Mădălina Preda, professional organizer, a stat cu mine și cu fetele două zile și am înțeles toate trei ce înseamnă decluttering, cum se face organizat și smart, câtă libertate și funcționalitate creează.
Pur și simplu simt că respir din nou.
Decluttering-ul nu este doar despre aruncat. Este un proces emoțional și energetic de curățare, e un proces psihologic. Nu renunți la obiecte. Alegi să mergi mai departe cu noua ta viață. Și în continuare cântam în gând:
I don't tell you what to say
I don't tell you what to do
So just let me be myself
That's all I ask of you
Știu, ne pierdem de-a lungul timpului în case, vieți, relații care nu ne reprezintă și nu ne dăm seama decât după ce vedem situația de la distanță. Dar pentru unele mame, așa arată procesul de individuare. Și e perfect așa.
Foto: Pexels
